Ea se numea Miri
Mihai îi spunea așa, în fiecare scrisoare,
plănuia să îi fie mireasă,
se gândea, serios,
naibii,
de ce, naibii, îi lipsește verigheta aceea,
e aur prea verde, e miros de pădure,

poate nimic nu contează în această lume dezechilibrată
în fapt, îți iei
tatăl
îți așază baticul pe cap
devii dintr-odată femeie, te duci înspre lanuri cu maci
să uiți de dragoste, că există,
dumnezeu este lanul cu maci, și îngerii pleacă,
se face liniște este liniște în lanul de veci
un clopot ascultă
cum macul se leagănă
cine culege pe cine? femeia? sau roșul din floare culege?
se leagănă
leagăn se leagănă
culeasă e liniștea...
cineva plânge la picioarele mele,
cred, e un mac foarte roșu,
este focul în care, deodată, s-a prefăcut umbra aprinsă a macului,
și pe aici este
multă liniște...
îngerii, ei să se întoarcă,
îngerii,
îngerii,
căci femeia cu batic nu este dată pierzării, dar nici dragostei,
să se ducă, odată, cu ei,
departe de Rai.
tatăl ei i-a așezat baticul peste părul ei lins, ca să o poarte,
în tren, și pe la izvoarele Devei,
șerpii ascultă, cum pieptenele dragostei i se prelinge din păr, și se scurge,
ce batic,
și ce liniște,
atât de multă liniște,
în macii
care au dat să se-aprindă, în lanuri, și pe ogoare ca aurul,
și în părul ei frumos, numai liniște.


Îmi faci un sandviș roșu de dragoste? niște cireșe, niște broboane de sânge?
o cafea mai roșie decât dragostea? copii roșii, cu eșarfe strânse cu degetul? boți-le-ar bolțile
de eșarfe stricate!
stopul de vin, pe care l-au cules, anul trecut, graurii?
spune-mi, unde e?
numai o taină să nu fie nedezlegată,
îl crești dintr-un nor,
sau
de sub talpa piciorului tău furios,
spune-mi, o casă roșie, cu mansardă?
ploaie, să fie?
orele să îmi fie mai roșii decât primăvara,
și mormântul în care mi-am pus baticul, să fie foarte, foarte roșu.
pentru că
în tatăl meu roșu, și la pieptul lui, mi-am ascuns, astăzi, plânsul.

Adineauri se jucau copiii, neostoiți, pe lângă fântână...
și niciun zgomot, acolo
dar nici liniște...

Să îmi faci o cascadă în liniște, dincolo de muntele acela,
niciun strigăt nu o să răzbată în munte,
ecouri și liniște,
dangăte,
în natura aceea,
și apoi...