puținul e un mult al absenței
de fiecare dată când îți deschideam amintirea intra puțină umbră
și îngerii ne bârfeau despre oameni

tu ești o tăcere-n departe
ochii mei miopi nu mi te pot apropia
tu, propria
cerului meu adâncire-n fântâna ce plouă invers
pe zare chipul tău

uneori, când însetând de vinul nopții deschid morminte
șoaptele-mi sărută gura peniței,
ibovnică visului...
atunci îți descui enigma
din spinarea întrebării,
semn de exclamație arcuit