unii au tendința să caute lucruri ce-au aparținut
celor dragi:
fotografii,
anumite gesturi neobservate,
automatisme,
la vremea respectivă,
lucruri ce ar putea însemna
că îi iartă
precum limbile unui ceas frate cu moartea
poruncind tristeții: ia-ți patul și umblă!

cu încăpățânarea de-a crede în existența
altor lumi,
de cele mai multe ori zâmbetele fac uitarea să pară
naturală în ordinea vieții.

erai prima, iar
pe mine mă dureau drumurile
lipsite de bănci sau copaci pe margine,
pietre kilometrice scoteau capul din iarba uscată,
în lipsa ploilor
te iubeam de parcă mi-ar striga mereu cineva
că sufăr degeaba
de foame, de sete sau de orice altă consecință a pervertirii științei.

încă mă cred opera unui creator
și nu
rezultatul unei încrucișări de ciuperci înmulțite
în sălbăticie,
de fiecare dată ascult povești
despre cei care te-au părăsit sperând la un pământ
mai bun, scormonesc în solul inimii
de teama șerpilor ce-ar putea năpârli în timpul
în care aș avea nevoie să fie întreagă
pentru dramele care vor lovi familia îndrăgostiților lumii.

atunci când noaptea se amestecă treptat cu orașul,
iar păsările își fac loc printre
statui, îmi scriu pe mâna cu care te țin
numele dumnezeului tău și numele dumnezeului meu,
apoi frec palmele
de câteva ori, încât cel fals să se șteargă,
te pun să închizi ochii și respir ușurat,
greul dintre noi a trecut, până dimineață vom dormi
unul în altul fermecați de apropierea trupurilor,
vom simți provocarea nedeslușit
sub pomii aprinși de amurgul
ce face iubirea să doară ca o rană mai veche.