dragostea
dăduse cu mine de pământ
încercasem ce-i drept
să recuperez infime părticele
ale eului cândva grandios
amestecasem
fără pic de imaginație
ignorând dramul de eficiență salutară
consecințele în vreo realitate
urme de roșu cu urme de copac... de... mine?!

mă zăvorâsem

creșteam
viță sălbatică și prigorii
alter-ego-uri ale schimnicilor înrăiți
într-un timp sustrăgându-se legilor firii

deveneam artificială
această bucată de plastic cu moarte
s-a repezit artistul
la peisajul universal amuțit

reduse la nimic
cuvintele mele au evitat realitatea
(acel gen de sustragere neintrând
sub incidența normelor ordinare)
era – credeam –
unica modalitate
de a trece mai departe
vie