praful încă nu se alese de nimeni,
turla bisericii amenințătoare,
de treizeci de ani,
nu lăsa loc de îndoială.
suntem un neam de omizi care întârzie să intre în stază,
de acasă, tăcere aducătoare de rău.
nimeni nu vrea să trimită scrisori,
pachetul lui Dumnezeu încă nu a trecut de vamă,
vizitatorii
întârzie actele.
un negustor de covoare orientale varsă cafeaua
de nervi,
dacă pentru fiecare pumn în piept trebuie să ne trecem
numele, înseamnă
că scrierea pe perete a fost inventată
degeaba,
încerc să influențez masele
despre care arhivele electronice nu spun nimic,
de parcă aș fi crescut pe o farfurie zburătoare și ating
prima oară
apa.
ochii tăi
mă traversează cruciș precum un fulger capabil să scoată
ce-a mai rămas azot
din pământ,
ne iubim ca două plante sălbatice,
iederele tale se răsucesc,
se ridică,
se apropie,
îmi pun sângele în mișcarea de rotație a celor opt sau șapte planete
câte are dragostea mea.
dacă te voi iubi mai puțin, mă voi îndepărta de soare,
așa cum dacă te voi iubi prea mult, aripile mele vor arde;
de ce să întindem de această viață pe care
oriunde o întâlnești are aceleași pretenții?
scriu despre un timp în care oamenii nu aud,
nu văd,
nu trebuie să facă nimic pentru a muri frumos,
pur și simplu
știu
că fac parte din același șir de iertări și promisiuni,
la atelierul de creație, cei nemulțumiți pot face schimb de karme,
fără să trebuiască să se întoarcă
precum bunul samaritean
să plătească slujba de vindecare,
în rest, nimic seducător despre noi,
turla bisericii amenințătoare precum un pumn răsucit,
suprarealist,
înspre cer.