Cade noaptea în pereții scorojiți
și-n odaie niciodată n-a fost singurătate,
n-a fost nici tristețe
cu lacrimi fără să curgă.

Dar ce neliniște apasă în genunchi
de nimic nu mai contează
înrourând inima pietrei.

Doamne, fiorul lăuntric
trăirea în afară...

rupe din mine bucăți colțuroase
pe care nu vreau să le pierd.

Noaptea fuge, scapă din capcana
pe care timpul mi-o lasă mie
și tu-mi șoptești
sfârșitul e încă pe drum.