mă doare viața insuportabil de tare
ca să-mi potolesc arșița palmelor am să trimit mesaje despre această lume
dintr-o metaforă spartă
până am să-i lipesc pereții cu cioburi de curcubeie

poate sunt un nimeni vei spune
o iluzie care a trecut încă un test înșelător pe masa abisului
cu intestinele la vedere
istoria omului
prinsă în piroane de omoplații tăi arată ca niște aripi de înger

pe ceață orice cruce varsă vapori de golgotă
înghețată în formă umană o lacrimă căzută din lună blochează dispersarea materiei

abia învățam să îmbrăcăm carnea fără să ne ardă ca o ciupercă atomică
vederea
că apărea provocarea să pășim cu blândețe peste răni și tristețe
rugăciune de seară vopsită
într-un vis de copil

prinși în falii carnivore de lume împletim corzi de zboruri în artere

deasupra unui pământ ce plutește în mine voi întâmpina totul senin
vioara unor zori timizi va lungi cu o octavă îmbrățișarea
povestea unui eu și tu în cuvinte bolduite
înainte să fii fost lumină
martor din poeme scriu fără de ochi
țărmuri în care zbaterea e pulsul realului fără de foame
litere mai puternice decât teroarea de-a fi
sunt tunica inimii
arătând că iubirea e posibilă chiar de noaptea e deschisă
frigului cosmic

aruncate dincolo de ceruri și vulturii zeici mâinile au început să bea foc din oasele noastre
și-n fiecare sunet ce ne iese din piele
ne-acoperă de cuiburi pupila schimbătoare a timpului

diafragma lumii se schimbă periodic la pescuitul cu musca destinului

poate că dumnezeu n-are voce și-atunci desenează buze
pe straiul poemelor
și culoarea aprinde novele sângelui