Mi-e versul, maestre, stingher
între tine și lume au rămas prea multe tăceri
de când tu și noi măsurăm eternitatea diferit
nu mai dansează dalta pe piatră, gând cioplind,
piatra nu mai cântă a zbor,
marmura nu se mai frânge cu dor,
bronzul a rămas un metal mut,
cocoșii de Hobița au tăcut,
doar Măiastrele plâng pe tărâmuri străine,
pe când lemnul nostru geme mocnit
a trădare și a ruine...
S-a ascuns Cumințenia în poveste
nici Sărutul azi nu ne mai este
la fel de rotund și destul -
ni-e închis infinitul, maestre,
din vise a fugit ametistul
lumina-i în pumnul zilei strivită
iar gândul zăvor pe o muză adormită.