nu ştiau cei de afară (câţi mai rămăseseră…)
timpul începuse să existe altfel
o reconfigurare a priorităţilor faţă de care
orice mişcare de-a lor nu putea fi decât cel mult ridicolă

zgomotul asurzitor alternase o vreme cu liniştea mormântală
agonia aceea imposibil de imaginat
dacă nu ar fi fost reală

pe coridoare lunecoase abrupte ne zbăteam
mici viermişori dotaţi cu corzi vocale şi frică
detalii de care oricând cosmosul s-ar fi descotorosit

aerul se rarefia
stelele presărau întinderi cu gheaţă
mâna mea către siluete pierzându-se

în vecinătatea precară a unui gând o mamă
şi-a adoarmit copiii cu o poveste
ca-ntr-o seară oarecare…

de departe…
viaţa părea călătoria firească

în frac muzicieni argintaţi nu s-au oprit
până la proba contrarie
pe o scară înaltă de la zero la minus un preot
promitea locuri cu verdeaţă

când spaima a atins apogeul ne-am desprins
încleştarea trupurilor şi a minţii

am strigat: acum săriiiiiiiiiim!

şi zgomotul de fond al fiarei a luat sfârşit
tributul fusese adjudecat!
aşa de lucizi reintram în normalitate:
tabloul straniu al braţelor suspendate deasupra


deja vorbeau despre noi la trecut

timpul se întindea nesfârşit o gaură uriaşă un ultim gând
ce să faci cu-atâta eternitate când deschizi uşa
şi căpcăunul te-nghite?!

[data viitoare
n-o să mai laşi niciun milimetru
neacoperit!]