//


zăpada a pătruns până în camera mea

încă nu dorm

aștept cu ochii deschiși

electrici

să treacă iarna

să mă desprind de toate frânele pe care le pune

o locomotivă de tren când se apropie de oraș.


cum se vede orașul în depărtare.

o omidă strălucitoare lascivă pe care îmi doresc să o

ating.

trebuie să întrerupi fiecare frază ca să te gândești

// și tot se moare//


soarele mi se pare că rămâne în urma mea

mi se pare că sunt un cadavru cu părul lung

mă joc cu părul meu

e aspru ca țoalele pe care le făcea bunica

când mă sui în tren deja e noapte și ar trebui să adorm

dar din nou vreau să simt fiecare clipă ca pe un camion

ce trece pe lângă mine


dau perdelele la o parte și scot capul pe geam

văd tot trenul într-o curbă

câmpul deschis pe care mama m-a născut

văd stropii de ninsoare

alunecând spre șinele curate

mă țin strâns să nu cad

orice dar să nu cad.


de ce sunt atât de rece?

am uitat să mă îmbrac cu paltonul mamei

ca să o țin minte mai bine


vreau să ajung acasă

în camera mea plină de zăpadă

să dau plapuma la o parte

și să mă ghemuiesc acolo

ca într-un mormânt

// sunt o făptură făcută din ghips //


vreau să visez orașul fremătând, sclipitor

vreau sa îl văd încă o dată cu ochii mei electrici

cum își stinge treptat luminile

una câte una

iar blocurile lui înalte

se dărâmă unul câte unul

vreau să mă văd în trenul care gonește prin ninsoare

și nu se mai oprește ca într-o apocalipsă din filme dar

trebuie să întrerup fiecare mișcare a mea sacadată și să scriu

// și tot se moare//