am muncit toată viața, oră după oră și zi după zi
schimbând mașini, trenuri, avioane, obiceiuri
schimbând destinațiile
dar niciodată în toți acești nu am putut schimba eticheta
de om invizibil. ignorat.
cred că iubirea țesea un zid, o aură
și lumea vedea doar un contur, o umbră, un umăr
pe care plângea. și îi era bine. era mulțumită.
nu trebuia să recunoască
invizibilitatea
aproape că m-am obișnuit
spun aproape pentru că nu știu care poate fi limita
ce trebuie atinsă.
și uneori stau și mă întreb…
oare ce va spune lumea la moartea mea?
mă va putea privi în ochi?
sau…