N-o să amintesc nici de zgură, nici de ierburile crescute palide în întuneric,
în tăcerea aceasta, încap toate iubirile care n-au fost să fie,
cele care au strălucit pentru o clipă, ascunzându-și lumina înăuntru,
cele care au pregetat să rămână, în ciuda întunericului tot mai dens.

Tot mai rar apar fluturii, dar continuă să zboare în imaginație,
roiuri-roiuri, prin trifoiștea de la marginea luncii,
într-un joc șăgalnic de copii fără griji,
într-o sfidare a umbrei.

De-aici, din tăcerea mea eliberată de spectre și de așteptări,
nu mai trimit ghirlandele semnelor către lume, spre-a-i risipi fumul,
pur și simplu, împăcat sunt cu tot ce am fost, cu tot ce voi fi,
în această luminoasă risipire numită viață.

Nimic nu va încremeni,
dovadă această continuă zbatere de fluture către lumina din Marea Lampă,
siguranța zborului e-n atingerea, de o clipă, a florii,
impuls către frumosul ce nu poate fi pustiit de hoarde târzii.

Și, din această împăcare, va crește viața, eliberată de patimi negre,
fără să amintească de zgura în care s-au îngropat năzuințele.