Cere-mi tălpile pământului, lacrima dimineții, blestemul amurgului
și-ți voi da OMUL...

Cu tine soarele e copt, luna dăltuită-n ceară
zilele siluite-n apogeuri și cerneala nopții necurmată...
Cu mine cuvântul întredeschis răsuflă a neființă,
ochiul e doar o pleoapă rece,
suflarea înmănușată în rugul mării și cenușa stearpă de păsări...

&

Cuțitul limbii altora cunoaște carnea sufletului meu
precum cunosc eu raftul suspendat de emoție
sub valsul vocii tale...

Cu răcnet de vorbă nerostită te caut, din pletele tale te-aștept în furtună...

Mi-e carnea lacrimă de veghe în abur de vătămare a văzduhului,
nud e ochiul și piatra pleoapei
se-ncumetă-n nemișcare la capăt de spânceană...
Cu mâna întinzând spre tine te purced
de la începuturile tălpilor
și până-n sugrumarea de abanos a luminii ce-o cuprinzi în plete...

Cerându-te, te-aștept fără răgaz de-a trece vremea
și te caut în plăpânda tremurare ce-o port în visul zămislit laolaltă...
O pace nesuferită mi s-a proptit în gâtlejul așteptării
și te-aștept cu pământul răvășit de primăvară,
cu semințele gata de-a te primi
și cu întreaga mea ființă văduvită de aduceri-aminte
- trecutul aparține timpului așa cum tu ești a mea și viitorul e al nostru -

&

Mai avem multor nopți a le arăta drumul către ziuă