O frunză de viță de vie
Îmi spune că toamna e toamnă,
Că toamna prin sine-și învie
O vară ce viață-și condamnă.

O frunză de viță de vie
Mă mângâie-n tihnă pe gleznă
Și-mi spune că toamna învie
O vară pierdută în beznă.

O toamnă ce simte că-i moare
O soră cu astru-n declin,
Mai plânge și-arată cât doare
Prin struguri, cu lacrimi de vin.

O vară ce-și simte sfârșitul
Își lasă prin limbă de moarte,
Nescris testament, infinitul
Septembrie-n cârcă să-l poarte.

Septembrie geme-a durere
Și-a pâlcuri de vară târzie
Iar strugurii copți sorb putere,
Sub frunza de viță de vie.