cînd îmi pun rochia mea de mătase

mama îmi spune că bunica mea
cînd era mică a avut și ea un vis
însă bani nu prea sau chiar deloc
norocul ei că avea și ea o bunică
care știa că pentru orice vis
nu îți trebuie decât o bucată de mătase fină
și o pereche de foarfece bine ascuțite
de un bunel care nu se lăsa mult rugat
căci se bucura că poate și el să răsfețe
un copil care văzuse mai multe vaci decât oameni
și îndată pornea roțile de piatră de râu
își sufleca mânecile cămășii ciuruite
mâinile lui lungi și aspre
tremurau căci ținură prea multe
secere și coase și topoare
cine știe la ce se gândea dar zâmbea
mai mult cu fruntea decât cu buzele
ocupate cu o țigară iar din cerc
fulgii de foc începeau să zburde
ca niște iezi treziți de primăvară
primul sunet al cuțitelor era
un semn că visul poate fi auzit
roata sughița uscat iar foarfecele
se pregătea ca un porumbel de zbor
cu aripile tot mai ascuțite
mai fierbinți și mai strălucitoare
apoi străbunul le cufunda în apa de rîu
iar și iar ca pe un pește de aur
și le încerca într-o frunză de dud
din întâmplare poate chiar el sfărtecase
coada rândunicii
bunica mea fugea ținându-se
cu două mâinile de urechile foarfecelor
și le întindea stră-străbunicăi mele
iar ea le ridica către asfințințitul subțire și roz
și tăia din sulul nemărginit al cerului
o bucată de mătase pe care o arunca
pe un umăr ca pe o aripă încă neînvățată cu zborul
și o noapte vibrândă ca o lumânare cosea
dimineața bunica se pregătea să meargă cu vaca
și văzu
înșirată la soare o rochie subțire ca răzăritul
îndoită în poale
mai lungă cu câteva șchioape
decît statura sa pentru a putea
mereu să mai dezdoaie din ea
să-i ajungă până la moarte