fabula sinuciderii/peste care
viața trântește desaga ei de cărat spaimele
umbra copiilor lățindu-se peste ziduri
pâlpâie asemenea unei candele lângă altar
toate ușile sunt închise
prinsă în harpoanele întunericului
fantoma silvyei
frigul cade cu trosnet de copac putred
***
aici sunt oamenii pe care i-a mângâiat
în viermii fiecărui poem
hrăniți cu miezul lor
tare
amețiți de slava postumă și inutilă
***
mi se-ntoarce lumea pe dos/
un buzunar din care
pică mărunțișuri gălăgioase
***
nu știu când s-a parfumat sylvia ultima oară
în care vas a fiert laptele copiilor
și ce oglindă i-a urâțit într-atât fața
încât nu și-a mai dorit s-o poarte
***
așez cartea pe raft cu temerea
că va face picioare
va coborî să sufle peste mine
din plămânii ei monoxidați
fumul acela care trece prin straturi succesive de măști
până ajunge la kilometrul zero al iertării
***
după
n-o să mai știu ce e cu mine
cu organele care mă țin în viață
cum țin aparatele pacienți în moarte cerebrală
***
dac-aș fi agent de vânzări
aș face reclamă insomniacilor cu atestat
bolnavilor de singurătate și muștelor verzi
îmi spun în momente de sinceritate cavernoasă
***
o poezie de dragoste scrisă la senectute
e lipicioasă ca o vată pe băț
ca mine când o citesc pe sylvia
și am convingerea că și-a cocoțat poemele în câte-o stea
să le poată contempla de jos
iar eu să mă uit la ele neputincioasă