De-atâta tăcere,
gândurile parcă strigau
iar sufletul devenea trestie

Şi atunci te-am rugat,
lasă-mă să-ţi dorm somnul,
lasă-mă să îţi fiu
himeră şi tristeţe,
fiindcă sunt atât de aproape,
încât mă lovesc
de lacrima ta
şi astfel îţi pot prevedea visele

Sau măcar lasă-mă să mă lipesc
de muţenia pământului
până aud firul ierbii
iar eu să mă simt
stăpânul tăcerii

Lasă-mă să stau întins
lângă gândul tău
ca pe spatele zborului
de pasăre,
să uit şi să tac,
să simt şi să-ţi dorm visele
până aud crescând în mine
oasele străbunilor mei
ca un cântec,
să simt că sunt şi tânăr
şi bătrân,
că viaţa mea nu e o simplă
trăire
ci un destin metafizic
iar aspiraţia mea ar trebui
să fie doar renaşterea

Şi în pragul acestei idei,
mi-am dat seama
că eu te iertasem de mult
dar între timp devenisem
un Sfinx
şi de fapt auzeam
doar ţărâna
visând