Din miile de ființe vii
Ce amprenta și-au lăsat ușor în a mea minte,
Tot tu cutreieri luminat cu caldele-ți veșminte,
În nopți de septembrie umbroase și târzii.

Târziu ‘e acum și pentru noi,
Căci timpul de rugină tocmai s-a întors,
Târziu e să îți chem privirea însemnată înapoi,
Târziu… sunt doar un suflet stors.

Mă scufund plăpând în infernul dulce,
Purtându-ți încă pe buze mierea otrăvită,
Am obosit să-ți car pe umerii mei slabi atingerea atroce,
Am obosit să nu fiu iubită.

Lacrimile cerului răzbat prin toamna de cenușă,
Și n-au putere să-mi vorbească,
Și n-au nici timp să se gândească
Că al meu suflet gol și putred îi bate raiului la ușă.

Eutanasiați-mi sufletul!
Mărind cu repezeală doza de morfină,
Luați-mi cu nepăsare ori cu groază dorul,
Grăbind venirea tristă a stării de odihnă.