Un cuget îmi răsună după ceafă,
E tot el ce mă îndoapă,
Îmi curge sufletul și ochi-mi apuseni,
Se pierd și se feresc de tot ce vine,
Sta singur tot atât cât i se cuvine,
Nu mișca și nu răsufla din vigoare
Dar bocește atunci când răsare,
Durerea apăsătoare.

Ar fi vrut și el să fie cineva,
Să aibă aproape un vis undeva,
Să ignore ce îi aduce cugetul,
Să nu îi mai răsune bocetul.

Liniște e tot ce își dorea,
Dar adesea uita și apoi iar privea,
Se uita și admira neputința sa,
O alunga, dar mereu îi simțea lipsa,
Lipsa de dor, lipsa de suflet,
Lipsa de amor și voință,
Descendența rapidă în neființă,
Îl pătrunzea și îi lua și ultima suflare,
Acum chiar nu mai are scapare.

Valul a venit și l-a atras,
I-a mutat casa și apoi l-a ars,
Taciune negru putreziu de plumb,
L-a adus jos și i-a dat dezbumb,
Ridică-te, cenușă, și mănâncă scrum,
Mănâncă-ți ochii și iar te-ndrum,
Loveste-ți ceafa și uită cine ești,
De azi, tu faci numai cerești.

El cernea roua și aducea cristale,
Le așeza și uita și de ale sale,
Era o morgă fără plisc,
O viața lipsită de risc.
Zbura fără gand și gusta steaua,
Apoi uita și atingea podeaua,
Căci nu putea zbura de murdar ce era,
Era negru și stors de sânge,
O secundă și-i pocni artera,
Acum nici ființă nu mai era,

A fost cel ce putrezi atmosfera,
Și-a distrus lumina și răposat a fost,
Pe cer pictat dormea ca un prost,
Cu fața scurtă și cu pieptul gol,
În viață nu și-a îndeplinit nici un rol,
Decăzut din cer și fereastra proprie,
El zbiară și lasă să zgârie,
Ultima.. e ultima și se duce,
Ultima suflare și se duce,
Ultima suflare și seduce,
Tot doar pe el singur,
Căci doar acest fapt îi era sigur.