Timpul se naște odată cu mine,
din florile-albastre, printre ruine.
Pe drumul bătut mă urmează-n viață,
se zbate în sfori de tristă paiață!

Îl duc în spinare clipă de clipă.
Mă-ndur și nu prea, dar nici nu mi-e frică,
de cum se va face el foc și pară,
să-mi pună pe umeri viață amară.

Nici să se-ncurce în pletele mele,
cândva pe umeri căzute rebele.
Nici ca să-mi ningă mereu pe la tâmple.
Ce mi-o fi scris aștept să se întâmple!

Timpul cu mine va fi ca să moară.
Trecerea cea mare n-o să ne doară.
Portalul de vise ne va fi deschis.
Vom face-mpreună un pas spre abis!