Mărturisire păguboasă (poetic)


La douăzeci de ani, două lucruri am acceptat sfâșietor de greu:
faptul că România mea nu există și că nu sunt demiurg.
apoi, totul s-a desfășurat într-o profundă lipsă de sens.
asemenea unui om bogat, care a supraviețuit unei otrăviri,
rămânând definitiv cu limba arsă, și care vede și mănâncă zadarnic
cele mai bune mâncăruri, sunt eu.
în chiar însăși bogăția mea îmi găsesc suferința.
trăind, sunt obligat s-o mănânc!
imposibilitatea cu demiurgia, care aparține, de ce să nu recunosc,
unui mediu străin biologiei noastre, e de înțeles, până la urmă…
dar golul de lângă mine, lipsa hainei cu care să mă învelesc,
ferindu-mă de intemperiile din univers,
haină cu care să-mi ascund goliciunea, această singurătate,
este o urgie întreagă.
țara s-a dus, mi-a rămas doar poporul. și trebuie să plec să îl caut.