Când m-am născut, mi-a fost întâie țara mea, zăbala,

apoi încet mi-a fost căpăstru curs de râuri reci

și poate prea devreme strâmbă șaua

cu pinteni lungi din cizme noi și vechi.

Încălecat și scuturat, și rupt la gură,

biet armăsar morman de balegă, uscat,

cu ochi încețoșați de bici și zgură;

nu-i gust de mere-n talpa de argat.

Apoi m-au înnodat împleticit de iapa mumă,

să-nvăț ce-nseamnă bătăturile de plug;

târziu, la iarmarocul mânjilor de rasă,

văzui că orzul nu-i pentru slujbași la jug.

De paști, am înțeles că mucegaiul nu-i magiun de prune

după crăciunul mucilor în țurțuri înghețați,

că n-am avut potcoave la fătarea-n lume,

și numai caii popii-s Darie, sătui și îmbuibați.

Anii s-au dus trăgând, căruță și caleașcă,

ne-nțelegând ce caut într-o zi legat la un peron,

bătut dintr-un palton, stâlcit dintr-o rubașcă,

cu coaste rupte, damblagite de baston.

În întunericul vagonului comun, și ceva paie,

orbecăind ca unul dintre cei puțini și mulți,

pierdut în amintirea apei fără zoaie,

a pruncilor și mânjilor desculți.

------------------------------------------------------------------

Aștept să se oprească trenul într-o gară,

să-mi fie drept, minutul când cobor,

să-mi hotărăsc întâia eu, și-apoi tot eu ultima oară,

în neamul meu, popor de abator.