captiv în tremur te urmăresc, îți sprijin privirea în timp
ce faci dragoste cu ploaia, o bijuterie amară dar atît de frumoasă
de care te bucuri ca de un amant coborît din ceruri
ploaia te ține în brațe, te mîngîie, te pătrunde, îți alungă pentru moment
singurătatea, te lași cuprinsă de puterea ei și fulgerele te fotografiază
pînă umbra ți se imprimă pe pereți ca pe hîrtie fotografică

îți plouă și ochii, o bucurie copilărească, ai putea uda florile să crească
precum eroii din povești, într-o zi ca-ntr-un an, mă speli pe față și o zi cu tine
e cît o viață, apoi aterizez în realitate și sufletul meu este cioburi
îmi înflorește pielea și nu e dragoste, e boală și tu ești atît de frumoasă
că orice altă zînă pare funerară

mintea mi-e de o claritate clocotită și blocurile din jur îmi par căsuțe fanteziste
locuite de căpcăuni veseli și beți care te invită, un univers atît de familiar
cu nebunia, cînd începi să cunoști durerile schimbărilor
unicornii lor vin la cei adormiţi, cînd perfectul devine fals
pentru că că iubirea e singura unitate de măsură, unica respirație

picuri în mine, pînă intru în supradoză, în comă, iau autobuzul pînă la capătul
morții și înapoi, ziua fără tine e văduvă, inima un cîine turbat care te linge
pe creier. cum să-ți spun te iubesc, cînd să-ți spun te iubesc
ai inima și îmbrățișarea statuii lui venus din milo
doar ochii tăi vorbesc la fel ca ochii medusei, în timp ce ploaia te topește
cum absintul o bucată de zahăr care se prăbușește peste mine ca o jumătate
de munte.