din țara marelui zid

din țara în care s-au inventat

praful de pușcă, hârtia, busola, furculița

periuța de dinți

zmeul și jocurile de cărți

din țara în care locuiește o cincime

din populația lumii

din țara în care Ai Qing s-a ridicat

cu fața spre soare

pentru a scrie imnul luminii

din țara aceasta minunată

a apărut virusul ucigaș

și odată cu el

omul cu mască a luat locul

omului fără mască

iar vina, știm bine, se împarte la toți

e vina negrelor gânduri

care ne-au lipit cu spatele

de zidul spitalelor

care ne-au pus măști

și ne-au mitraliat

cu gloanțele lor invizibile

o, tu, omule

măștile oricâte ar fi

nu pot ascunde faptele

nici moartea nu poate ascunde

secretele o veșnicie prin buzunare

dacă știi toate acestea

de ce te chinui să fii altul

în fața oglinzii?

doar așa de dragul jocului

în care vei face analiza cărnii

și a picăturii de sânge

cu instrumente de mare tandrețe?

doar așa de dragul jocului

de-a v-ați ascunselea

printre absențe cu strigăte disperate?

o, tu, omule

îți dăruiesc un nou suflet făurit de inima mea

încă nestinsă de alizeele dorului!

te-aștept la statuia ce-și plânge speranța

în fântâna dorințelor,

numai acolo oamenii sunt fără măști,

o mie de ochi nemișcați

în o mie și una de nopți!

o, tu, omule

descarcă-ți sufletul de toate bagajele suferinței

de toate hainele pe care suferința le îmbracă

de toate figurile de stil sau de

exhibiționismul cu măști

privește omul nou din oglindă

reinventează-te în fiece clipă

lasă un dram de-nțelepciune

în ridul adânc

fii poetul!

numai el știe câtă speranță

este în casa cuvintelor sale

atunci când moartea vine

cu dansuri, confeti și măști

și poartă o mască surâzătoare

o mască legată cu sfoara visului și sfoara iluziei

o mască sub o mie și una de măști părăsite

de speranțe și vise

fii poetul care zgârie această mască

cu bisturiul cuvintelor sale

căutând un zâmbet luminos

care să-i arate calea

prin negura minciunii

și-a prefăcătoriei

fii poetul care scrie

poemul limpede ca o lacrimă

moartea nu va îndrăzni să te atingă

dacă vei fi infectat cu iubire

nu mai lăsa ca visele tale

să fie o inutilă răsuflare prin mască

fii poetul!

hrănește-te singur cu dragoste,

prin gura cuvintelor tale...

folosește veninul șarpelui ca medicament

pentru mușcătura iubirii

scoate lacrimi chiar și din piatra seacă,

înapoindu-le marelui creator

pune-ți inima-n praștie pentru a dărâma ziduri

care se interpun între oameni și veșnicie

poartă-ți sufletul ca pe o floare de colț

la reverul amintirilor

în întâmpinarea adevărului ultim

hrănește-te din zbor cu nectarul zeilor

strânge toate stelele căzătoare

și reaprinde focul inimilor

sădește flori nemuritoare pe mormântul iluziei

sculptează chipul lui Dumnezeu

în inima de piatră a lumii

cultivă miracole pe câmpiile elocinței

ridică-te din epoca beznei

precum Iisus din mormânt

fii poetul!

fii cea mai frumoasă rugăciune

pe care viața o face pentru statornicia clipei

fii lacrima de foc curgând

pe obrazul pământului

și biciul de flori plesnind

peste coama răvășită a timpului

fii cel ce se scăldă într-o lacrimă,

înotând printre nuferii amintirilor

fii inima care toacă viața mărunt

pentru a o asezona cu metafore

fii inima uriașă cât o Patrie,

bătând în pieptul unui copil

fii lebăda ciugulind de pe fundul lacrimii

fii muntele care se înalță mereu

deasupra norilor cenușii

fii praful de pușcă al stelelor

și cântecul de leagăn

al tuturor sufletelor oarbe

fii albina ce culege metafora

din florile nemuritoare ale cuvintelor

fii tocul când cerul e călimara

fii pana de înger înmuiată în lacrima cerului

fii cel pentru care glasul pietrelor

este mai puternic decât glasul tunetului

fii vulcanul care fumează pipa păcii cu cerul

fii chirurgul care ajută noaptea

să nască prin cezariană

o minune de poezie

iată-ți lumea,

privește-o cum așteaptă să fie salvată

niciodată n-am pierdut din privire

speranța ochilor tăi și lumina

nici umerii tăi pe care

se sprijină cerul

o, tu, poetule fără mască

o, tu, soare ivit dintre nori

o, tu, cântec pentru toate păsările

ce nu mai știu ce e zborul

aud viitorul șoptind

mai e atât de puțin

până la strigătul

de bucurie!