Am așezat sub pleoapa unui ochi atât de multă zăpadă, încât chiar și omul de zăpadă ar fi invidios pe mine.
Sub pleoapa celuilalt am așezat atât de multă umbră, încât noaptea ar fi invidioasă pe mine.
În fiecare seară încearcă să-mi fure, dar rămâne prinsă-n gene, cu ochiul închis.
Așa te-aș fi purtat și pe tine, doar că tu mi-ai furat din privire imaginea copilului ce freacă cu mănușa zăpada, pentru a-i face ochii omului de zăpadă.
Își dorește vara omul de zăpadă, tu probabil îți dorești să nu mai scriu.
El rotește din gene și i le înfige în loc de mâini și nas.
Tu le rupi și gata.
De atunci nu am mai săltat pleoapa, mi-e frică să nu vi iar.
Mi-a rămas doar cealaltă pleoapă, dar acum nu mai încearcă nimeni să-mi fure umbra.
Mereu mă urmărește.
Are talia subțire și sânii mari.
Seamănă cu tine, mă enervează asta.
Aș încerca să-mi închid ochii, dar cine te-ar mai vedea în fiecare dimineață cum îți umpli buzunarele cu bunurile mele.
Cu hainele purtate de tine atât de des, că parfumul a rămas prins în cusătură.
Iar după aia, pleci ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Iar eu învelesc ochiul cu un petec de bumbac și aștept să te văd iar.