atâtea dealuri ce nu-s ale mele
le urc, le cobor

când am început să mă caut
prin camerele goale
era prea târziu,
zidurile deja mă considerau unul de-al lor
iar varul de pe ele
era machiajul cu care
mă deosebeam de restul încăperilor

nu mi-am îngropat cum trebuie amintirile
amprenta trecutului a rămas înfiptă pe retină
ca o ancoră ce nu mai vrea să cadă în mare
ci doar se asigură dacă lanţul
o mai ţine legată de vas

când eram tânăr şi viu
aveam lumea la degetul mic
şi mă îmbătam cu apă de ploaie
era minunat că nu mă împărţeam
cu nimenea

mi-aduc aminte că eram un copil rău
mă certam cu anotimpurile:
vara prea cald, să pot visa frumos
iarna prea frig, visam totul pe dos

cu trecerea timpului
dintr-o încăpere în alta
am început să-mi fac socotelile cu viaţa
şi-am ieşit pe minus

îmi ud cu lacrimi amintirile
o dată pe săptămână să nu se usuce de tot
ramurile sunt tot mai fragile
trebuie susţinute cu trunchiul cu inima cu braţele
sau orice oase care se pot înfige bine
în pământul tasat de ani şi ani de regrete şi umbre

nu pot să dau lecţii
despre cum să ne amintim de amintiri
dar vă spun sigur că ale mele
s-au întors de fiecare dată
de unde au plecat
nu m-au uitat niciodată
au avut grijă să mă ude chiar dacă n-au lacrimi
să mă sprijine şi să mă doară cum ştiau ele mai bine
până când moartea ne va despărţii
şi camerele vor rămâne ale nimănui

atâtea dealuri am urcat şi-am coborât
crezând că-s ale mele