dar de fapt e noapte.
orașul doarme.

desfacem bucată cu bucată singurătatea.
o mașină de gaz trece pe stradă și împrăștie vapori.
stații de tramvai goale.
am trasat de mult o linie între noi si ceilalți.
corporatiștii populează orașul.
roiuri de mașini care mărșăluiesc pe străzi.

uneori ne alungă somnul.
blocuri neterminate și străzi murdare.

noaptea ne uităm la copiii abandonați.
așa ne simțim și noi. le dăm o bucată de pâine, 5 lei
după care dispar în noapte.

noi nu. rămânem aici până la sfârșit.
așteptăm un tren imaginar care să ne ducă înapoi spre casele noastre.
așteptăm un motor care să pornească toate rețelele electrice
toate transformatoarele, visele, neuronii.
vuietul care o să ne trezească din amorțeală.

primăvara e aproape.

aici în parcările subterane
se va trezi o bestie cu ochi negri lucitori.
se va hrăni cu ce a mai rămas din
singurătatea noastră în orașul dislexic și amorf.

o așteptăm să picure ca dintr-o pipetă
morfina
o nouă teamă peste noi.

o să înghițim vaporii de gaz
când mașina o să treacă din nou pe stradă.
o să înghițim teama nouă ca pe un
medicament cu efecte adverse necunoscute.

ceva va aluneca pe gâtul nostru, ceva inflamabil periculos
care va ajunge printre coaste
în plămâni și în inimile puțin murdare și obosite.

vom sta lângă copiii abandonați și le vom asculta poveștile triste.

multe droguri, bătăi, lipsă inumană de afecțiune, haine murdare
pungi umflate, transe interminabile, mișcări repetitive
și dezordonate ale capetelor, în față
în spate, uneori spre cer, culcatul în canelele dezafectate ale
orașului, moartea.

cineva va respira mai departe. pompele vor împinge sângele
înapoi către inimă.

nimeni nu știe ce va mai ajunge acolo.
aer, gaze lichefiate, praf neliniște ca niște otrăvuri.

apoi vom dispărea în noapte.