agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-06-28 | |
De pe tâmpla ta subțire îmi vin numai nemuriri
Îmi ții glezna sau mă doare pe sub stelele subțiri M-aș retrage, în steluțe galbene sau poate mov Numai să te știu cuminte și cu capul în alcov. Desenezi, cu mâna-ți mare, multă dragoste de nucă Când vechimea mă încurcă, de prea vechiul mă apucă. Poate, ai și spaime-n tine, de înfrângeri și de perne Ca și cum, din pene triste, ți s-au pus echinoderme. ”Ce-s alea? Echinoderme?” Nu știu... ”Meduze transparente, cred...” Mai întreabă rugăciunea, interogă și un preot Dar, nu întreba, de-i prostul, nici de este scump (un bleot). Pe la gard, nu trece menta, cum cireșul se strecoară Ca la tine-n piept, femeia, drept în inimă-ți coboară Și tu înțelegi de-a-îndosul, pe din mări, par mulți rechini Așadar, dă jos coroana și o `cată, de sunt spini. De sunt flori, cum trandafirul este prea deosebit, Și de pictorul, pe Hristul ce se-arată, L-a ghicit... Ieși Bisericilor pragul, nu te mai așteaptă babe Care fata nu-și mărită sau, atât, mătănii, boabe. Căci, sunt pești cu hramul aspru și i-un peste spadasin Ca și chiar vedea-te-aș bine, cum te sperie sub crini. Casa mea e ca o mare și odaia i-un ocean Nu am ochii de zăpadă, dar am pleoapa de mărgean. Apoi, iasă, de prin mare, înapoi să nu te-întorci Ca și cum pământul casei, mi te-întoarce de la orci. ”Nu te teme, chiar de balene, cum să îți fie frică... De ce ți-i frică...” Dacă nu ții rugăciunea, de cumva nu o iubești Pe fătuța, ce te-îndeamnă, numai tu, din mâini, s-o crești. Ține-mă! Și nu mă lasă, dar te lasă și te du... Înspre Temple arcuite, cu urși panda și Kung-fu. Cată, fructele de-s rare, omului, femei, copii Ce-ți vor da argint, pe bune, pe sub stele fumurii. Doar, un semn că luna veche îmi vorbește, de prin trup, Sunt chiar eu ca o albină, printre stelele din stup. Așadar, te du în lume, te mai cată, la fântâni De la margine de lume sau la capăt, de sunt pâini. Mai întreabă trandafirul, de e albă vreo petală Nu mai crede, mute `pensuli, în adânca-mi ”plictiseală...” Te îmbrățișez cuminte, de mai bate, sus, în lună Doar lumina să-înțeleagă și sunt stele, în furtună. De prea sunt o liceană, de-n licee-s prea bătrână, Mai cunoaște-mă, de pare strâmt puloverul de lână. Căci, ce rost atâtea gânduri, numai dormi și-ai să găsești Ca și cum nu ție-ți pasă, capului meu de povești. Căci spre mine nu ai cale, în atâta renunțare De cu vise învelește cotul tău, de prea te doare. Ci cu buze-îndrăgostite, nu mai fi, la nas, mucos Când cămașa te închide și mă strigă, de-s pe dos. Te iubesc, mult îndrăgite, dacă timpul ne-a unit Poate-n taină-i cioplitorul, pe din lemne și-a cioplit. Căci am vis de mers departe într-o casă de pădure C-o ghetuță ce mă știe și, demult, ar da, mă fure... ”Nu plec nicăieri...” Însă, seară, cioc de-apasă păsării, profund e-n lemn De s-a spart toată icoana în mânuțele-i (de lemn). ”Cine a spart-o? Nu știu... Un necugetat, care nu știa că e aceea, o icoană...” Nu îmi spune că o rază, de m-a frânt, te-a prea durut Căci în umbra ta subțire, mi se pare, m-am născut. Cu o gleznă, șed, prea strânsă, cum e glezna prea subțire Dar cu părul, către mijloc, despletită, te-am vrut, mire. Voi băga cuptoru-n casă, pâinea îți va da, întreagă Pe sub măgăruși trecutul, potcovit c-un cui, și-l bagă. Căci, așa, și animalul, cum și omul, de-au noroc, Doar de nu-i iubire-n lume și de-i inutil (sau ioc). Dar, ce e cu caii ăștia și potcoavele cailor? Țin de noroc? ”Eu sunt doar un cal alb, care trece...” Ce e, Medeea...?? Nu ți-am povestit, vreodată, dar cu ochii în eclipsă Cum? Căci gândului nu-i pasă dacă mi-e, la minte,-învinsă. Să te ungă pe la mână părul meu cel de beteală În adânca ta uimire, în adânca-ți plictiseală. De nu-mi dai, încă, sărutul și nici mâna, niciodată Să nu uiți, odată-n lume, ai iubit, mă `semăn fată. Numai umbrele durerii, într-o zi, or să dispară Ca și lutul marii frângeri, de s-a spart ulcioru-n seară. Căci, în lume, adevăruri, de cu neguri nu se fac, Pe din lume, tristă-i viața și bolnav e un macac. Lumea ta atât de plânsă, așezarea mult prea tristă, De m-asemăn, autistă... (De m-asemăn, c-o batistă.) Doar o lacrimă să-ți cadă, nu mă crede, cum nu vinde Floarea ce la pieptu-ți, moale, încă-odată nu te prinde. Căci am ochii plini de lacrimi, plictiseală dă, în cer Parcă, luna te ascunde ca alt (rău) și-un chiropter. Și de versul e-încercare, ca o lipsă de cu vampe Sunt atâtea lampadare, dar m-ascunde pe sub `lampe... Căci, de-am ochii de mătase, tu, ființei, m-ai cusut Și la tine pe din brațe, eu, dintâi, m-am prea țesut. Nu ți-am povestit vreodată, dar cu ochii prin eclipsă Cred că gândului nu-i pasă, dacă mi-e în minte lipsă. Tu cu buze-îndrăgostite, să mă lași prea studios Când cămașa te închide și te-adună de pe jos. ”Dar, ți-o cos! Cămașa ta... Ți-o strâng, ți-o cos!” Cum cămașa mea de noapte nu te vinde, chiar întors Să îmi dai, falange, casa, pe un gris (mult prea lăptos). Pe sub gene, mi-e doar luna retrădării, dar spre soare Căci, de luna dă în mine, cert și-n oase de-mi apare... Lasă coapsa să se culce, căci o las și dorm în basm Ochii mei, direct în pernă, și, în piept, un rost de astm. Basme, crud, mă înfășoară, căci e anul nou și-s mulți Ce îmi șed, prin `aste case și mă caută spre curți... Căci, sunt oaie de mătase și balada mi-e în van Vine anul tot cu ursul, pămătuf sub cer și-n an. Și te las cu tot caietul pe dictando mi-pun un cer Și la nimeni, nici de Paște, nu-mi dau ochii scumpi, în ger... Dar cu straie, mult prea albă, cu bundița - puf - în mână Cer zăpadă, pe sub brațe, vreau zăpadă să-mi rămână. Căci zăpadă nu-i de-a cinei, se dau stelele, văd, își iau Dar colacii-s în cuptoare și săracii tot ceai beau. Ambră, iar tu doar sarmale, îmi tot urc temperatura, Vreau Crăciunuri de mătase, bulgări de cristal și tura. Multe lemne să-încălzească doar căsuța cea opacă Mama mă mai cheamă-n casă, doar cu vocea ei săracă. Căci sunt oaie de mătase și balada și-e în van Vine anul tot cu ursul, pămătuf sub cer și-n an... Doar o lacrimă să-ți cadă, nu mă crede, dar nu vinde Floarea ce la pieptu-ți moale, încă-o dată, nu te prinde. Căci. Am ochii plini de lacrimi, plictiseală dă prin ger Parcă, luna te ascunde, ca un alt rău (chiropter). Și de versul e-încercare, ca o lipsă de cu vampe Sunt atâtea lampadare, dar m-ascunde pe sub `lampe. Căci, am ochii de mătase, tu, ființei, m-ai cusut Și la tine, pe din brațe, eu, dintâi, m-am cunoscut. Nu ți-am povestit vreodată, dar cu ochii, în eclipsă Cum că gândului nu-i pasă, dacă mi-e în minte, lipsă. Dar cu buze-îndrăgostite, să mă lași, prea studios Când cămașa te-închide și te-adună de pe jos. (Numai vise!! Visăm că suntem alături!) Căci, de fapt, îmi țin cămașa și tot corpul pe din pături Când tu zadă și uimire, te mai dau, puțin, în lături... ”Dar ți-o cos! Cămașa ta... Ți-o strâng, ți-o cos!” Căci, de fapt, îmi țin cămașa și tot corpul (pe din pături) Când tu zadă și uimire, te mai dau puțin și-n lături... În zadar, mai strigă-un câine, pădurarul furios. ”Dar nu-i cazul... Căci, pricep, dar te țin să vorbim, da...” Tot prezentul mi se-încurcă și mă ține de sanda. ”Îți place, e frumoasă, nu? Săndăluța mea...” ”Seamănă cu tine...” ”Ce?” ”Săndăluța...” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate