Când eram bun, eram al mamei,
când eram rău, al tatălui eram;
am încâlcit zmeul tatălui, fiului şi-al sfântului duh pe dealul nimănui,
nicăieri, niciodată, amin.

Iubeam lovitura tatălui cum iubesc azi lipsa ei,
iubeam ura pe care am prefăcut-o în statuie de vers mişcător,
iubeam aşchia paznicului de cimitir, mă tot întreba la cine mă duc şi cât stau –
mă duc la nimeni, stau nimic.
Ce puteam să-i spun dacă n-am ieşit niciodată din vorba tatălui?
tot ce spunea tata în carne, vreme şi verde se prefăcea!
Când n-a mai spus nimic, gâtul său era mov şi ascuns,
al meu, lung, la vedere, copilăros;
din vorba lui n-am ieşit niciodată,
dar nici el din vorba mea de cruce, vânt
şi pământ;

Înainte de marea tăcere, mă lua de mâna-vrabie, mi-o băga în cuibul-mână
şi-mi spunea să nu-mi fie frică, îmi spunea că
toate familiile trec prin ce trecem noi,
că oricum va ploua cu ploaie orice ar fi,
că oricum va fi cu mine orice s-ar întâmpla,
dar n-a mai fost -
adică minciuni de ciugulit pe sârma păsărilor fără adăpost,
o pădure întunecată din care nimeni nu se mai întoarce;

şi nu s-a mai întors,
şi nici bine, şi nici rău îmi pare,
şi am învăţat că doar acum există acum, că abia acum îmi creşte
inima de minte,
că planorul frânghie de nori face pe gâtul avionului,
că foamea, frica, frigul şi fuga se cunosc numai şi numai şi numai
când ţi-e frică, frig, foame şi totuşi fugi.

Nimic nu sunt decât acum,
eu sunt cel care rămâne pentru totdeauna,
despre mine şi oamenii mei se poate spune orice,
despre celelalte, nimic nu se poate spune niciodată,
nimic,
niciodată
nimic.