Se îmblânzea acel septembrie de ‘nouăzeci şi trei,
era o toamnă ca un bolnav scăpat de moarte,
toamnă galbenă, rânjitoare, entuziastă,
cădeau frunze, dar niciodată nu cădeau,
căci frunzele nu cad cu taţi şi copii şi prieteni,
nu, nu, nu!
Doar cu timp şi piruete străine cad frunzele,
frunzele niciodată nu cad ca frunzele,
ca amintiri şi dureri cad ele.

Un diplomat şi-un suc la dozator mi-a luat tata,
în pahar, bulele se amestecau ca viermii în el,
viermii săi de peste o lună;
„ia câte o gură din fiecare", mi-a spus,
am luat şi-o gură din el, dar am uitat-o,
aşa cum am uitat şi frunza cu gust de tâmplar,
tâmplar care-a bătut cuiul de care s-a agăţat,
la fel cum i-am uitat şi vocea şi râsul, şi ochii
după acel septembrie care se îmblânzea.

Îşi tot dregea glasul de lemn sfânt,
ce imenşi umeri lemnoşi avea!
Doamne! ce mare era tata!
Cel mai mare tată al meu era!
Se grăbea, se tot uita la ceasul de după soare,
„oare unde vrea să fie"? mă întrebam
ca un pai de floarea-soarelui urmărindu-l,
înconjurându-l, iubindu-l, dorindu-l, căzându-l
întocmai unei frunze de ’nouăzeci şi trei, septembrie.

Mi-am mâncat prăjitura, mi-am băut viermii,
el şi-a mâncat vremea cu mâna stângă,
cu lingurţa în formă de ştreang,
şi mândru a fost de mine că mă uitam frumos la frunze,
la acel septembrie care se îmblânzea în ‘nouăzeci şi trei.

„Prea te uiţi frumos la lume" mi-a spus, „tu poet te faci!",
„o să-mi dai autograf pe inimă" m-a minţit el,
dar şi eu l-am minţit, şi eu l-am minţiţ în acel septembrie
care tocmai se dezâmblânzea în toate splendoarea,
în toată nevinovăţia,
în toată puriteatea,
în toată viaţa.