în această pânză de păianjen
firele fac ochiuri tocmai bune
să prindă zilele când coboram din soare
și chiar și amintirile cu tine.

câțiva copii, văzând durerea noastră,
au încercat să rupă unele bucăți
din pânza ce-a cuprins tot anul,
și-acolo unde desfăceau un fir
puteai vedea cum se reface țesătura
de parc-ar fi purtat un duh hain.

acum, când toamna a căzut la pace
cu fiecare frunză ce cândva s-a răzvrătit,
se-adună unul câte unul, plini de cutezanță,
prietenii, pe pânza ce nu are anotimp.
iar de la locul său, vechiul păianjen
le spune cu o cosmică destindere în glas:
vă așteptam încă din primăvara voastră –
bine-ați venit!