Lanțuri grele să mă soarbă
Pasărea e-n vie tristă
Pe din porți o babă oarbă
Duce fericirea-și Cristă...

Poate, mâine port tămâia
În sihastrul loc cu pâine
Poate cerul și lămâia
Mi-or mai fierbe-un ceai de câine

Unde mergi, lățos și sânge
Către porți, mai latri-n van
Fericirea-n ochi îmi plânge
Preatârziul bate-n geam.

Auzind acea mătușă
Cum se zbate, cum alungă
Mi se pare pe la ușă
A rămas un om de pungă.

Ce tot faci? Pe cine cauți?
Au plecat... Sunt o mătușă
Casele se-nchid să lauzi
Doar lănțugul de la ușă.

Poate, cu un gest de mână
E ghicit, voinici fântânii
Pe aici o săptămână
Au uitat și glasul pâinii...

Unde-i fata? Ți-e în casă...
Sau plecată-i prin oraș...
Mi se pare, marea grasă
Nu-ți aduce sufertaș.

Miruiește-ți piciorușul
Unde zac brățări, pui mir
Cum vioara cu arcușul
Se închină la potir...

Și îmi pare, el c-o mână
Frânse plânsul de la ochi
Pe la sân să îmi rămână
Nici e proastă, de deochi.

Mă iubești? Atunci ia olul
Și să mergem la fântână
Frunza-și frânge pețiolul
Eu mă frâng la dânsu-n mână...

Păi, acuma pot pricepe
Ce-i cu tine, căci mi-e multă
Lăcimarea ca sub cepe
Ce durerea le-o ascultă.

Prea te strigă? Și pe dânsa
Și atunci de ce să cânte
Pasărea la voi, prea plânsa
Cintezoiul s-o descânte...

”În zadar trecut-au anii...”
Cine te-a vândut pe tine?
Nu-s vândută, căci cu banii
Port aramă în retine.

Însă tu, c-un păr de aur
Mă dezlegi pe la blesteme
Sus sclipesc bănuți pe plaur
Și Satana-n lapte geme...

”Ce-i aici?” Doar o prosteală
Dar eu sunt în vindecare,
Câinele prea trist, sminteală
Lanțuri cad în oarecare.

Dar ea ține-un coș în mână
Și e mică și frumoasă
Să vedem ce spune-o spână
O mătușă-l lasă-n casă...

Și de-odată bradul, plânsul
Pe cadouri se-oglindește....
O iubești pe fata aceasta?
Căci ea, sigur, te iubește...

Lanțuri grele să mă soarbă
Pasărea e-n vie, steie
Pe din porți o babă oarbă
Sfarmă luna în tuleie...

Și din grâna mărunțită
Ies mereu la liniștiri...
Pe sub cer se face pită
Pentr-acești de proști de miri...

Ci tu vrei? Rămâi cu mine
Frumusețea să-ți transpară
Căci îți fac lângă un crine
Loc de zen și cuișoară...

Târzior, mai bate-un clopot,
Lămurirea e la tine,
Ploaia grea mai dă de-un ropot
El pe fată-n brațe-o ține...

Și atâta vindecare,
Se așterne-n cuminție
Pe afară, carul mare
Pe-o bucată de hârtie...

*

”Să mă ierți...” Mai latră câinii
Când se face dimineață
Și îmi pare osul mâinii
I-a rămas la el pe față...

Eu sunt osul ce păzește
Sângele mi-e pentru ea
Stă pe-afară, iar, orbește
Chip îi dă stăpână-sa...

Te iubesc... Și-s oarecare
Să nu pleci, de plec întâi...
Și de vrei ți-aduc o floare
Numai mâine, să rămâi...

”Eu nu cred în a ta vorbă...”
Plânsă ușa fierbe-n fier
Să le spună, pe la ciorbă
Nunții, stele de pe cer...

Crezi? Visez? Și-atunci, pe dată
El mai tot a înțeles
De Crăciun mă duc furată
Și plecarea nu-i eres...

Însă fata-i mai șireată
Părul lui pe umeri cade
Și-o răpește cu o ceată
Vorbe dulci, ca în rocade.

Poate, e zadarnic, lume
Cer de zi sau cer de seară
Cum se duce cum apune
O iubire-și crește iară...

Nu am casa prea bogată
Ochii verzi, ochii albaștri
Să nu afle niciodată
De povești sau de sihaștri...

Și atunci ce rost e-n mine
Dacă un bărbat iubesc
Să mă ia un altu-mi vine
De pe globul pământesc.

Mă iubești? Atunci, tu uită
Cine vorba ți-a rănit...
Mai miroase-n nori a țuică
Din păduri sau de la schit...

Vreau să am în casă lumea,
O pictură fabuloasă
Și cât timp o floare nu mi-a
Prins la piept, eu nu fac casă.

Dar feciorul n-a ghicit-o...
Cu mult dor o ține-n mâini
A știut că a primit-o
Ca pe cele șapte pâini...

Valuri spală pe picioare,
Luntrea ce departe duce,
O femeie oarecare
Văd un preot, facă-și cruce.

Eu prea vie, dar plăcut e
Cerul meu cel singuratic
Stelele ca o gutuie
Ce mă-ndeamnă cu jăratec.

Calul, câinele, bărbatul
Ce mai vrei Iisus să-mi iei?
Stelele-s mai sus, iar beatul
Stă prea plâns în ochii ei...

Vrăbiuța mi-au luat-o
Mi-e în câine, colțul ei,
Spartă lumea, greu luptat-a
Ce nu-mi caută la miei.

Ce tot zici? Vezi vrăbii noaptea
Îl întoarnă pe bărbat
Gura-i ruptă, căci din șoapte-a
Prins la altul, sărutat.

Și îmi pare că pe câmpuri
E un câine-n bătrânețe
Sus sunt stele și pământuri
Și un om să-ți dea binețe.

De pământul se răzbună
Să nu dea-n nefericiți...
Umblă stele, sus, pe zgură
Și sunt sorii rătăciți...

Pentru că zurlii frumoase
N-au avut destinul lor
Să rămână doar duioase,
Să n-alerge la fecior...

Nu-s în stele, dar plăcut e
Cerul meu cel singuratic
Soarele ca o gutuie
Ce mă-ndeamnă cu jăratec...

Cine-n noapte? Vrăbiile
Noaptea-mi spală cântecul,
Câinii nu pot, cântecele
Să-mi așeze umbletul.

Și de vreți, poruncă dați-mi
Să roiesc, și eu, pe trupu-mi
Doar o taină-n jur de lacrimi
Ca și miercuri de prin stupu-mi.

Ce tot zici? De rotitoare
Sunteți stele, și eu mărg...
Să-mi găsesc destin de soare
”Doar de știu, de dau de părg...”

”Dai de pârg... Tu la fântână
Mergi de-ți află-n apă dorul,”
Nu grăbi ca steaua spână
Cum grăbește (prea) feciorul...

”Unde mergi?” Mă duc în lume
Că-s persoană de pripas!
Hanu-mi fie mândra lună
Ce cu soarele-a rămas...

Mă ții? Vină iar departe
Soarele e mult prea roș
Haina ta... Tot trupu-mi poarte
Pe sub norii cei sticloși.

Căci e lumea preafrumoasă
Nu grăbi sau alerga...
Dar duioasă-i toamna-n casă
Griuri prinde-a te-întreba.

Îl iubești? Prea mult îmi pasă
De acel bărbat plecat
Luna cu o za apoasă
Nu mi-l lasă spre uitat...

Mult, îmi pare că e-n satul
Ce ascunde pe brunetă
Ea e noaptea unicatul
Ce mai șade (de șuetă)...

*

Și-n atâtea taine multe
Doar norocul este taina
Cine-l are să-l asculte
...Și să-i dea, cu bine, haina.

Iară eu, prea înțeleaptă
Spun la fete... Nu grăbiți
Însă ele, minte coaptă
Sar feciorii opăriți...

Ai noroc, tu n-ai noroace
Te măriți, tu nu te-nsori
Și ascultă baba-ncoace
Nu te da pe la feciori!

Măritișuri știe baba
Dar femeia ce e proastă
Stă la lucru de cu roaba
Când Adam o ține-n coastă.

Ce tot faci? Adam și Eva...
Dar, ei tac și se iubesc...
Eu, așa ca și o deva
Știu noroace și-ndrăgesc.

Căci nu totu-i părăsire
Casa, prispa, prietenii
Să m-asculte, și un mire
Fetei! sigur i-om găsi...

Nu mai plânge, Eva moale
”Zac, în aur, ochii mei...”
Mi se pare coate goale
Tot îmi numără la miei.

Dar, pe cine vrei în casă?
Vreau întoarce-mă, amor
Mi se pare că pe masă
Stă, în chei, un mic zăvor.

Și atunci ce rost apare?
Spune tu, ”Deșertăciune”,
Ochii ei, strălucioare
Pleoapele lucesc în lume.

Căci de Solomon lăsat-a
Grai doar tinereții lui
Dar ce-și plânge fata casa
Ca și cum ”i-al nimănui...”

Mă iubești? Și eu pe tine
În colibe s-au băgat
Unde soarele nu ține
Nici străinii, la luat...

Și din lacrima curată
Cred fântână s-a făcut...
Satul-acela nume n-are
Satul e necunoscut.

”Ce ai fată?” Prea în lume
Mult prea mult m-am perindat...
Nu mai știu, prea mult, de nume
De în spate m-am uitat.

Dar sunt stele, ce-o lumină
Mai îmi dau, de caut încă
Rosturi, printre cai de vină
Căci jăraticu-mi mănâncă.

”Unde mergi?” Mă duc în lume
Că-s persoană de pripas...
Hanu-mi fie mândra lună
Ce cu soarele-a rămas...

Și în spate, jale multă
Căpătâiul nu-și întoarce
O pisică mult incultă
Liniștită, lână-și toarce...

”Ca păianjenul...” Măi, fată...
Dar e plânsă și suspină
Părul ei miroase noaptea
Numai doină, dar senină...

Te păstrez de prin izvoare
Ce durerea mi-au lăsat
Și îl ține-n piept, căci doare
De uimirea i-ai uitat.

Eu prea multu` țin la tine
Și-atunci ea și l-a tot strâns
Mi se pare, sub lumine
Soarele atunci a plâns.

Și îmi pare haina-și lungă
În atâtea mii refrene
Doar cu lână să-și ajungă
Să ne poarte-n cantilene.

Ce mai vezi? Nimicul hâtru
Ne înghite și ne soarbe
Cântecele-acelui mândru
Nu ajung, din stele oarbe.

Și atunci? Dechisă-o poarta
Pentru-oricine-ar întreba
De mai mor, așa mi-e soarta
S-aparțin (la nimenea)...

Văd lucarne-ntunecate
Sunt flăcăi, cu gene negre
Feciorimi fără păcate
Frunți ce au rămas integre...

Bat în lume, să-mi deschidă
În mut zarul nu m-aude,
Chei se zbat, dar din omidă
Nu mai ies doi fluturi, gâde.

Și atunci? De întuneric
S-a lăsat ca și o pungă
Fug la Dânsul cu o roză
Bezna-adâncă-mi stă de-o dungă.

Unde sunteți? Găuri negre
Și-stau de strajă, lângă iaduri
Lumi pierdute sau integre
Lasă lumea, du-te-n vaduri...

Tu, Luceafăr în lumină
Măcar tu să nu apui...
De prin Rai, strai de sulfină
Și eu sunt de-a nimănui...

Promoroacă, stai cu mine
Buncăr de ascunderi, stai.
Și n-am vad, de prin stamine
Florilor târzii de mai...

Rânduneauă, vrăbiuță
Pasăre vindecătoare...
Mi se pare-o săniuță
Nu pătrunde-n noaptea-mi mare.

E un vis? De prin coșmaruri
Pleopa-mi dă să se trezească
Ca și cum un tip de baruri
Din beție, arvunească...

Poate e o întâmplare,
Vis e lumea, băutură,
Atunci noaptea-mi nu e mare
Dacă Hristul se îndură...

Ce izvoade... Inutile.
Unde ești, când sunt Biserici
Sunt Biserici? Sau argile?
Care mă apropiu, clerici...

Cine stă să ne zâmbească?
Universul și tot dopul
Care stă să arvunească
Carnea, ochiul meu, miopul.

*

Din coșmare, cu o mână
Fruntea mea e ridicată
”Numai eu, ca Săptămână
N-am avut în lume pată...”

Ce să-nsemne? Pata noastră
Chiar așa de grea și nulă?
Ce tot spune fata proastă
Dar răspunsuri nu-s de hulă...

Cine-i hulă, cini` se-ncrede
Văd Biserici mari, de aur
Catedrale, umbra-mi vede
Meritări, ce nu-s de plaur...

Și îmi pare că-nțelepții
Mai demult au renunțat.
Însă eu aprind lumina
Mă despătur, lângă pat...

Pun, alături, lumânarea
Și speranța în Călugări,
Negura se despletește
Și m-atinge pe la umeri...

”Dacă voi, Călugări strașnici”
Și pe dată-s întreruptă.
Ce-i lumina, anii pașnici
Și să nu mai stai (în luptă).

Africi stau de veghe, încă,
Biblia frumos se-arată,
Tu să stai ca și o stâncă
Să rămâi, frumos, curată...

Și, atunci, poate și marea
Se desprinde de la soare...
Văd pescari cum stau cu sarea
Peștelui ce-i cel mai mare.

Și în ziua cea lui mâine
Văd furtuni și licurici
Lumânarea-mi dă și pâine
Dacă stau cu voi, aici...

Nu te-ntreabă nimeni soarta
”Și atunci, de semne caut?”
Dau să-ncui cu mâna poarta
Mâine am doar strai de-s flaut...

Și-n atâta renunțare
M-alipesc doar de iubire
Se păru, sau prea mă doare
De trădată-s în fiire.

Viii, morții, ei să spună?
Ce a meritat vreodată...
”Mă sărută și în strună
Simt cum mersu-i mă îmbată.”

Ce să spui? Și-a cui e vina?
Însă, stai și mă sărută!
Azi îmi pare viitorul
Încuiat c-un dop de plută.

Cu piciorul, încerc marea
Cum fiirea mi-e paharnic...
E zadarnic, renunțarea
Poate totul e zadarnic.

Poate, carnea mea e zgură
Doar tendoanelor de molii
Cu stomacu-mi, iar, în gură
Zac și stridii-n vârful colii...

Și din mare, mi-e totuna
De Pescarul, iar, m-a tras
Mi se pare-n sat e juna
Ce fidelă i-a rămas...

Lumânarea-mi cea aprinsă
Ea, ființă, ce mă trage
Mai și cred că-i lumea ninsă
Cu ninsori în lumi pelage...

De prin talpă-ncerc verdeața
”Nu mai încerca, trăiește!”
Mi se pare dimineața
Stă pe fruntea-mi grea, de pește...

Și mă-ntorc, de cu Pescarul
”Unde mi-ai lăsat iubitul?”
Satul tace, dă cu zarul
Cum tu-ți dai de-a părăsitul.

E frumos și se întoarnă
Dar și ceasul se rotește
Văd clepsidere, se răstoarnă
”El de ce nu te privește...?”

Poate curățirea-i straiul!
Lumânarea stă să curgă
Ea ființa cea cu paiul
Ce-mi păruse... ”Naltă, burgă...”

”Mă sărută? Înc-o dată?”
Cu păcatul stau, în sate
Mi se pare, ciocolată
Am pe mâini și în păcate.