De ce mi-e, Doamne, sufletul smolit,
că doar îmi caut drumul către Tine
și-ncerc, smerit, să îl presar cu bine
și să-nțeleg ce rost în viață mi-ai menit.

Mi-e trupul nesluțit de vreo escară,
iar limpezime am dintodeauna-n gânduri,
doar sufletul e-un ciot acoperit cu noduri
și smoala ce nu lasă trunchiul tot să moară.

Mă iartă, Doamne, pentru-a mia oară
și tot pentru a mia oară dă-mi puterea
să-mi smulg din piept catranul, iar durerea
să o prefac în creanga pe care, mâine,
muguri să răsară.