S-au izbit alcalin
de faianță
lăstunii…
Le-aș bea aripile arse
de credințe și de mituri
amare:
adânc, sacadat, dureros, ca dezavuarea unui vis
din copilărie.
Le-aș presa puful încă palid
și cald
între file de marmură dulce
și-apoi mi l-aș prinde
sonor
în părul despletit peste clepsidre.
Și-atunci, nisipul lor ar
curge
peste cristalidele silfide, dezgolindu-le-n cădere
gleznele albastre…
Și-atunci, soarele, crezând că-i seară, ar
apune.
Și știu:
de frig și noapte, iar ar veni lăstunii
prin fereastră.