Vin de la tine;
port pe brațele-mi difuze
urme ude
și precare
ale șoaptelor amare.
........................
În verdele-ți divin
din ochii mei
s-au așezat toate celelalte culori ale gândului.
Le împletesc,
răsucesc,
amețesc,
transformându-mă
in nu stiu ce...
Piciorul stâng
trece în locul celui drept.
Mâna stângă o ia razna
o dă la o parte pe dreapta
unde se așează ținând în palmă
inima:
plânge,
țipă,
se zbate,
nu poate,
nu vrea... pe dreapta.
E haos:
în mine,
în viață,
în timp.
Nu mai văd verde
se împrăștie și destramă puterea gândului
a dorului.
Vreau să vin la tine:
nu pot păși
stângul o ia la dreapta,
dreptul la stânga
n-am echilibru să pot vedea
linia dreaptă.
Încerc să merg
în mâini.
Ele cred că vor merge.
Sunt și ele încurcate,
dreapta de stânga
si invers.
Mi-au mai rămas ochii
să pot merge cu ei, cunosc bine drumul
către tine.
Dar...pot vedea
verde de tine?
Ce-nvălmășeală!
și ei au trecut
dintr-unul în altul
apoi
ocupându-si "la fel"
locul unul altuia.
Ce se întâmplă?
Cum se transformă?
De cine?
De unde?
Tu stii, că nu mai e verde?
verde de tine?
Inima plănge
tipă,
se zbate,
nu poate,
nu vrea,
dar se ridica,
se leaga
si este intreaga.
....................
Am pe brațele-mi întoarse
un cadoau
cu lung ecou
care este timpul meu.