cel care poate trăi singur se are pe sine ca pe un animal bolnav sau ca pe un zeu. alex își auzea inima doar în captivitate. dictatura ca și cutie de rezonanță. apa picura silențios pe pietrele viu colorate. muntele se târăște pe nisipuri, lăsând în urmă dâre de sânge cald. după auschwitz, se credea că poesia va muri. după universul concentraționar al gulagului se credea că literatura va deveni un continent selenar. o rezervație salvatoare. atrium pentru un dumnezeu convalescent. dar animalul dă târcoale cărărilor umblate de alții și nu se sperie de zgomotul pașilor. singur, dumnezeu absoarbe strigătele tobei. tam-tam-tam. tam-tam-tam. auschwitz-ul poate renaște. la fel cum un nou univers concentraționar renaște din scripturile discriminatoare. omul cariat de informație. omul extras din informația despre specie la fel ca un molar de minte din anatomia homunculului. omul care se multumește numai cu el însuși. înmulțindu-se prin clonarea erorilor. consumându-și bunul plac ca pe o deontologie sacerdotală. ce este animalul, atunci când nu este zeu ? când i s-au deschis cele două aripi, talgerele au strivit între ele un strigăt de avertizare. animalul nu așteaptă ecoul. ci îl vânează. zeul își înfășoară ecoul, șirag în jurul gâtului. muzică de orgie. războiul era aproape


dimineața, rafael obișnuia să studieze îndelung felul în care lumina inunda atelierul. se așeza în fotoliu. își aprindea pipa. deschidea ambele ferestre situate pe pereții diametral opuși, așteptând momentul în care soarele scăpa din strânsoarea celor două etaje de la hotelurile aflate în vecinătate. razele se insinuau timide, pipăind ungherele îndepărtate. atelierul căpăta profunzime. spațiul câștiga relief. locul devenea misterios. exista o singură clipă, când razele soarelui țâșneau ca un buchet ce se proiecta direct pe pânza aflată în lucru pe șevalet. era ora la care rafael radia. chipul său se îmblânzea. degetele mânuiau înfrigurate pensula. înviorată, privirea ardea totul în jur. picta portrete de oameni luminoși. paradoxuri psihanalitice. cele câteva sute de pixeli ce despart fericirea de despresie se încleștau de chipul pictat. modelele se arătau surprinse, ulterior. oglinda interioară fusese învinsă de pictor. oamenii învățau că merită să fie iubiți. că se pot răsfăța. că pot refuza să se culpabilizeze pentru vina de a nu fi fost sinucigași cu glorie. martiri. popoarele estului nu au fost colonii de martiri. nici rezervații de fanatici. în fața dictaturii roșii, fiecare om a înghesuit la repezeală în rucsac o identitate, un dumnezeu și o brumă de curaj. adesea și alte ingrediente, paleative, emoții, cartușe, arbori genealogici, cenușă. urgia venea de peste tot, din adâncul unei conștiințe planetare irepresibile. intolerante. care nivela pământul și carnea supușilor. auzeam tăcerea asurzitoare cu care lașitatea se așternea ca o perdea peste lumea liberă. estul fusese sortit abandonului. moartea era o coloristă desăvârșită. cu o interiorizare perfectă. oarecum dementă. ca și îngerii, morții din infernul concentraționar aveau obrajii rumeni. emotivi, intimidați de hiperdimensiunea eroilor fabricați de cultul personalității, le fusese rușine să trăiască, să inventeze lumi sau să moară. ochiul lui rafael le rescria povestea pentru un alt nivel de interiorizare



ils se trouvent un nom, les “nabis” – de l’hebreu nebiim, “prophète”-, se réunissent chez l’un d’entre eux, dans le temple: le ton est donné. ce mot “nabis” faisait de nous des initiés, une sorte de société secrète d’allure mystique, et proclamait que l’état d’enthousiasme prophétique nous était habituel. oh, întîlnirea cu acel nabi, “le nabi japonard”…călătoria de acest tip se termina întotdeauna prost. pentru a adora, trebuia să ies din mine. repede observam că am uitat aparatul de fotografiat. și țigările. și efeminarea curajului de a înfrunta o nouă zi în estul mitoman. și iubirile care mi-au arătat care este calea către ură. împacă-te cu lumea, îmi spunea tetraktys. dar lumea nu mai exista decât în contemplarea deconstruirii materiei. martoră mută a acestei pierderi de armonie. reproiectare a sinelui. plaja răscolită de durere ca de copita unei iepe nărăvașe. femei-cochilii acoperite de nisip. les femmes assoupies sur un lit de sable…în zilele acelea, primăvara se insinua între taxinomiile realității și clasificările subtile ale visului. să răbdăm și să ne naștem în fiecare zi, dacă tot nu putem ieși din coșmar. a cânta este o cale de a muri singur. încântat. ca și de a scrie poesie sub dictatură. cuvinte bombardate de flashuri irizate. în care publicul își simte propria neputință tradusă prin gesturi de insurecție. inspiram, în sfârșit, magia spasmului tragic cu care se strâng în brațe artistul și opera. aer tare, de dumnezeu încătușat în cămașa de forță a interdicției, care trăiește în cheia imaginarului. acoperișul lumii. giulgiul duhului sfânt



o profesiune care mi se potrivea: dromoman pe strada de lux a imaginarului. ceea ce îmi făceau mie cuvintele – răul de a mă părăsi exact în mijlocul unei tornade - , nu se poate compara nici pe departe cu ceea ce săpau în mine imaginile: tranșee întunecate, văi accidentate și pline de vulcani noroioși, gropi comune pline până la refuz cu oasele trandafirii ale morților din gulag, canale prin care se scurgeau crispările lașe ale unei umanități în derivă, puțuri prin care țâșnește la suprafață strălucirea de tinichea a conștiințelor supuse unor mari torsiuni deformatoare. omul este arhitectura unor orașe străvechi : întotdeauna se va ivi, pe un flanc recent al mentalului, un areal nou, plin cu emigranți ce nu pot să aștepte, deoarece contracțiile propriei culturi îi expulzează în neant. în consecință, ei își vor face loc în istoria mentalităților dinamitând o biserică atrofiată, se vor legitima aruncând un pod peste un munte de antichități încă robuste, vor prinde o femeie indigenă cu lasoul și o vor poseda în grup în fața camerei de luat vederi. exotismul ca preambul al metisării. adevărul. acidul dezoxiribonucleic. diviziunea nivelurilor de conștiință centrifugă a speciei. cine poate steriliza rănile infectate ale estului posttotalitar ? cine va recunoaște că istoria artificial accelerată a prezentului va suprima cu prea multă ușurință memoria antitotalitară a generațiilor condamnate acum la o moarte rapidă prin genocid postideologic ? cauza acestei noi epurări fiind tocmai urgența de a elimina din istoria mondială arhivele umane directe ce pot depune mărturie nemijlocită. care este destinația adevărului sutelor de milioane de morți ai estului ? cine îi numără pe visătorii exterminați în lagărele siberiene și satelite? numai umbra unui om mă mai poate impresiona: acolo văd harta unei lumi care mă cheamă. să o înțeleg. să o cunosc. să o apăr ca și cum ar fi propria mea lume. să o admir. să nu o distrug. să nu o urăsc, dacă nu o voi putea iubi. prăbușită în est, dragul meu. umilită fără vină. destinată măsurătorilor antropometrice, etnocentriste sau politicianist consumiste fals relevante. părăsită pe câmpul de bătălie. jefuită de propriile elite. hăcuită intelectual și emoțional de prietenii candizi. estica maladie a exodului bovaric. omul învins este acel frate căruia îi voi da întotdeauna bani de drum până la prima răscruce. mai departe, se știe, drumurile noastre se despart. unitate în diversitate. singură în fața bolii și a morții. una





a te naște este o ipoteză. a trăi este un accident. a fi, însă, deschide o perspectivă. traiectoria gândurilor mele este întotdeauna tangentă la ceva ce nu înțeleg. de ce mă împresoară toate cu sâsâit de anaconda și încotro mă va duce această muzică? allegretto molto marcato. moderato mistico. allegro tranquillo. presto. moderato. allegro marcato. fear. desperar. anxiety. loving. asleep. dintr- o dată, dumnezeu adoarme cu capul pe umărul meu, scrâșnind din dinți și murmurând prin somn cuvintele mele.




țineam în brațe moartea și o dezmierdam. tăcere răbdătoare. catatonie de protecție. adulație. mai degrabă decât aplatizarea curbelor ce descriu descreșterea funcțiilor vitale mă fascinau sincopele prin care vitalitatea ființelor se răzvrătea împotriva privării de normalitate, de libertate. starea de criză ne lua în posesie ca un vultur imens. tahicardie. crampe. atacuri de panică. disimulare. colici. transpirații profuze. ticuri. spasme. contracții. torticolis. hemoragii. cecitate. demență. perversiune. mitomanie. halucinații. delir. agresivitate. angoasă. complicitate. culpabilitate. trădare. alienare. sinucidere. simptomele refuzului. stigmatele captivității. praguri prin care cortexul este învins de constrângere. abstinența de la libertatea de a decide. linia de tramvai lucește și acum în zâmbetul meu afișat fals senin. ea despărțea în două capitala aflată sub dictatură. cine eram, totuși, chiar dacă mă simțeam moartă? cine voi fi, chiar dacă mă indreptam către dezintegrare? de pe tărâmul absurdului, o copilărie se vedea ca o undiță la capătul căreia atârna momeala. chiar în clipa când dădea să muște din nadă, peștișorul era înghițit de un rechin. contaminarea ideologică era o intoxicare letală



într-o zi, la ușa noastră a ajuns alexia. prietenă din copilărie. vivace. intens yang. acum palidă. pianistă. prim solistă la operă. purta o rochie neagră, lungă, de concert. pe față, i se stingea un zâmbet cât o țigară ieftină. un heruvim îi desena pe obraz instabile insule de hemoglobină. crezusem că a stat la coadă câteva ore (ah, cozile de o zi și o noapte la alimente, sub dictatură! cine le va dedica vreodată elegiile clasice ale dezumanizării prin înfometare ?) și că a cumpărat ceva de-ale gurii: oase de porc, carne grasă, zahăr sau o litră de făină. un mic trandafir de jad înflorea pe decolteul cuminte al rochiei alexiei. un sunet stins o însoțise până la ușa noastră. un cântec mic. scâncit. adagio molto marcato. requiem pentru alexia. am văzut că sângele îi șiroia pe picioare. perle luminiscente roșii și petale de trandafir. alexia avea hemoragie puternică. se rupea în două. contorsionată. eviscerată. născuse în clandestinitate, singură într-un scuar din parcul de la operă. chiar după concert. nr. 1 de béla bartók. allegro moderato. mâinile ei descriseseră pe clape apropierea durerilor crunte, fără limită. andante – allegro – attacca – sfâșiată de chinuri imposibil de exteriorizat (sala de concert de la ateneu era plină, alături de seniorii dictatori se aflau corpul diplomatic și forțele de ordine), alexia smulse clapelor anestezia supraviețuirii. allegro molto. trupul alexiei se concentra în vârful degetelor și în uterul spasmodic. un strigăt interior se intuba în fălcile pruncului ce se porni chiar pe aplauzele furtunoase ale publicului. succes nebun. buchete de roze. exaltare. mânată de instinct către un boschet din parcul verde, femeia slobozi pe tăcute. direct pe pământ. fără ostilitate. învinsă. așa cum, uneori, plouă din senin. milițienii trecuseră de câteva ori pe lângă ea, atrași de privirea ei fixă, hipnotică, dar nu știau că o femeie poate să nască, umilită, în picioare, scrâșnind din dinți, în timp ce privește fix la gardienii iadului tăindu-le respirația cu zâmbetul ei ascuțit, înghițindu-și cu noduri greața, oroarea, feminitatea adânc îngropată. sufocându-se cu propriul copil. alături, se auzeau acordurile concertului nr. 2 de béla bartók, într-o altă interpretare de neuitat. homosexualii din parc nu se sinchiseau de o femeie singură, înveșmântată de gală, aplecată asupra florilor. era plină lumea de excentrici. alexia își tăia singură cordonul ombilical cu forfecuța de manichiură. până la mine, alexia zburase din acoperiș în acoperiș. de mână cu îngerul ei. repetând în minte, obsesiv, pasajul abrupt de la partea a doua, care nu îi ieșea niciodată. în timp ce îi ștergeam fruntea cu apă rece și mă pregateam să caut o lumânare, numai ce o văd că se ridică, imponderabilă, plutind ca un abur. tot ce înțelegeam acum prin alexia era o interpretare nouă la coralul din cantata nr. 147. ascensiune. dar imaginea se schimbă brusc și în brațe îmi cazu un trup desangvinat. inima îmi bubuia în viscere. allegro molto. presto. am masat și am framântat acel trup timp de câteva ore. resuscitare. re-creare. implorare. cu pumnii. cu palmele. cu degetele. cu genunchii. cu pleoapele. eram un cabalist ce frământă o literă a vieții din pământ și apă și cântec, amestecându-le apoi cu jar și suflând asupra lor înfiriparea începutului. adierea însuflețirii mamă. continuam să cânt. orbeam. după un timp, alexia se întoarse la mine din înnegurare și îmi ținu isonul. glas de copil părăsit. scâncet leagăn. adagio – presto – adagio. o pasăre se așeză pe pervazul ferestrei și ciuguli firimituri din cântecul nostru. renașterea este ceva la fel de incredibil ca și nemurirea. placentă și giulgiu.veșmântul minunii. sub dictatură, viața unui om nu interesa pe nimeni. doar prezența sa în front. un număr prezent la apel. și astăzi mai cred că alexia născuse singură în parc nu numai un copil fără organe de simț, cît mai ales propria frică de dictatură. după care, a doua zi, s-a urcat pe parapetul podului de la izvor. și a început să urle. o sirenă care cheamă copiii la cina de la azil. astfel a intrat, și ea, în șirul nesfârșit de femei fosforescente care, agățate de cablurile electrice ale orașului, reprezentau singurele surse de lumină ce mimau strălucirea de altădata a căii victoriei. estul ca partitură neterminată pentru pian și teroare



în "Îl vad pe Dumnezeu și nu mor".


***

Blog Angela Furtuna