I
Fata sta la poartă, mă-sa la prilaz -
Nu știu ce-avea fata, că-i era necaz
Și umbla de colo până colo beată.
O vedea și mă-sa că e supărată
Și că-i joacă-n lăcrămi ochii arși de foc,
O vedea prin casă că se-nvârte-n loc;
Prinde-n mâini un lucru numai ca să-l prindă,
Iese-n tindă, intră, iarăși iese-n tindă
Și frământă casa cu nimic, așa.
Ieri, cât a fost ziuă, nu s-astâmpăra
Nici cât bați în palme, și-alerga silhuie,
O trudea vreo taină și-ar fi vrut s-o spuie
Și de multă trudă, n-a vorbit deloc.
S-a culcat în urmă supărată foc
Și prin somn întruna a vorbit cu șoapte.
Astă-dimineață s-a sculat de noapte
Și-a tors două fuse până s-au sculat
Ceialalți ai casei. Și-avea plânsă fața.
N-a vrut să mănânce. Toată dimineața
N-a vorbit nici două, iar când a-nceput
Mă-sa cu ocară, fata s-a făcut
Albă și-apoi verde și-a izbit din mână
Fusul plin și furca și-a umplut de lână
Lavițele vetrei. - “Bine, fă, dar ce-i?
A luat în urmă cusătura ei
Cea cu flori - cămașă, soare de frumoasă -
Și s-a dus în pragul tindei, ca să coasă.
Dup-un ceas de vreme, mamă-sa venind
Nu știu ce să-i spuie, s-a crucit privind
Cusătura fetei: - “Nu vezi că se pierde?
Unde-ar fi cu galben, ai cusut cu verde;
Crucile pe umăr nu le-ai dus în șir.
Numără, Simino, numără pe fir;
Trei le treci și două le desparți deoparte,
Ca să iasă forma scrisă ca la carte.
Florile altiței, tu le spânzuri sus,
Roșul de pe margini uite cum l-ai pus!
Și-ai cusut cu negrul fluturii pe coate!...
A văzut Simina greșurile toate
Și-a început să taie cusătura-n rând.
Se uita la pânză! dar nebunu-i gând
Alerga departe, numai foc și pară.
Când se-ntoarse-n urmă mamă-sa de-afară
Și-a pus mâna-n șolduri și-a privit-o drept:
- “Ai stricat, Simino, ce-ai cusut la piept!
Ce-a fost bun: păi, uite mânecile-s rele!
Ce-ai făcut? Stai beată și te uiți la ele!
Ea prinzându-și toate sculele-ntr-un loc
Le-azvârli deoparte: - “Dă-le, mamă,-n foc!
II
Avea biata fată ca de ce să-și poarte
Sâmbetele însăși. Zi, că și la moarte
S-a gândit Simina, dar la asta nu.
Mă-sa e de vină! Mă-sa-i zise: - “Du
Câteva și Linei, că și ea-ți aduce!
Lina! Parcă fetei îi venea s-apuce
Și de gât s-o strângă până va muri
Lina, că din dânsa doarí le răsări
Cearta cu Lisandru! Lina-i vinovată!
Ieri, de la chindie, și-astăzi ziua toată
S-a izbit cu gândul, tot pe gânduri stând,
Parcă e cu farmec! Tot același gând,
Parcă-i sta Lisandru prapur înainte!
Se muncea Simina să-și aduc-aminte
Când s-au prins la ceartă, pentru ce și cum?
Ce-a zis el? Și dânsa ce-a răspuns, și-n drum
Cine-a fost s-audă? El a zis: - “Ei lasă,
Pentru-atâta lucru nu fi mânioasă!
Dac-am zis-o, iartă, n-am să ți-o mai zic.
Ea s-a-ntors grăbită, n-a răspuns nimic
Și-a plecat. Lisandru într-un suflet vine:
- “Nu te las, Simino, vreau să mor mai bine!
Nu te las acasă! Stăi, că faci păcat!
Uite, dă-mi o palmă și să fiu iertat!
El a hărțuit-o, n-a lăsat-o-n pace
Și-o silea să râdă. Hoața se preface!
Ea smucindu-și însă grabnic brațul drept
L-a lovit cu pumnul mânioasă-n piept
Ca s-o lase-n pace! Și-a plecat, nebuna!
Asta-i ce o doare, asta numai una:
L-a lovit! Lisandru, ca trăsnit, cum sta,
A privit în urmă-i și-a strigat așa:
- “Nu te cunoscusem, fă, mai dinainte!
Dar așa ți-e portul? Bine, ține minte:
De pe mine-ți crească iarbă verde-n prag.
Rău e și Lisandru. Dacă-l are drag
Într-atâta fata - și el știe bine, -
Cum îl rabdă locul, Doamne, cum îi vine
Suflet să mai umble zile supărat
Pentru-o vorbă numai? El e om bărbat,
N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie -
Pentru ce s-aprinde? pentru ce să ieie
De bani buni prostia oricărei femei?
Vezi, a lui e vina! Nu e vina ei,
A voit să-și bată joc de ea, s-o strângă
Cu țâțâna ușii- și-i venea să plângă
De necaz! Sărmana, ea s-a încrezut
Și-acum el în urmă vezi ce i-a făcut:
I-a spus verde-n față că-i mai place Lina!
Ea-l iubește, biata, cum iubești lumina
Ochilor, și toate-toate i le-a dat
Și-acum el o poartă gurilor prin sat,
O-nglotește-n vorbe ca pe-o vinovată
Tuturor le spune, că Simina-i fată
Mai așa și-altminteri, toți știu de la el
Că pe-un braț Simina are un negel:
Vezi cum vine, Doamne, peste om năpastea?...
Toată ziua fata s-a gândit la astea
Și din toate una mai mult răsărea:
Și-a bătut Lisandru joc numai de ea.
Și gemea Simina, foc acum pe dânsul,
Și strângea din gură să-și înghită plânsul.
III
A venit Joiana. Fata și-a luat
Donița, să mulgă. Era bine seară.
Cald bătea prin frunze vânt de primăvară.
Fratele Siminei, Nicu, tremurând,
Sta-n cămașa-i lungă de copil, ținând
Lumânarea-n preajma doniței. Deodată
El clătește ceara și-ngânând arată
Pe pământ cu mâna: - “Uite ce-ai făcutî.
Și târziu la urma urmei a văzut
Fata că de lapte donița e goală:
Mult pe jos mulsese, și-altă parte-n poală
Nicu e de vină! - “Nu mai văd defel!
Și-l izbi deoparte, și-a lovit în el.
Și plângând copilul și-a cătat cărarea.
Ea luând din mână-i volnic lumânarea
O lipi de-o piatră ca să mulgă iar.
Nu mai era lapte și mulgea-n zadar
Ugerul. Iar vaca poate niciodată
N-a mai fost ca astăzi neastâmpărată
Și-a-ncetat Simina, ca s-a ostenit.
Când era prin tindă, ea și-a amintit
C-a lăsat aprinsă albă lumânare.
“D-apoi ce? Atâta pagubă mai mare!
Și-i sări deodată gândul la vițel:
N-a lăsat în uger lapte pentru el
Și-l auzi, sărmanul, cât de jalnic muge:
“Ei, dar ce-i o noapte! Mâine-n zori va suge!
Și-a nălțat din umeri. Iac-așa!... Ce-i pasă!
A intrat aprinsă și grăbită-n casă,
Donița punând-o după ușă-n cui.
Mă-sa stă crucită. - “Păi acol-o pui?
Vino și strecoară laptele odată!
Ea prinzându-și grabnic vasul, i-l arată
Mă-sei și-l izbește: - “Ce să mai strecor?
Și răstit se-ntoarse fata-ntr-un picior.
Și s-a-ntors și mă-sa negrăind de teamă,
Nu cumva să bage omul ei de seamă,
Ce isprăvi îi face fata, c-apoi joc!
Și s-au pus la cină. Fata sta la foc
Și când zise mă-sa: - “Haida, fă, la cină!
- “Nu mănânc!î răspunse și ieși-n grădină.
IV
Se-nserase bine. Turmele trecând
Zângăneau vrun clopot, și veneau pe rând
De la câmp. Amurgul înnegrise zarea.
S-auzea-n departe tremurat cântarea
Buciumului jalnic, ca un psalm în vânt.
Și plângea Simina și privea-n pământ
Și-și vedea viața toată pustiită
Dintr-o vorbă numai! Se simțea slăbită
Ca d-un veac de boală. Toate-acum s-au dus!
Și din ce? Simina n-avea chip de spus.
Ieri, de către seară, a plecat Simina
Ca să duc-o mustră de cusut la Lina,
Prietena ei, poate cea mai bună-n sat
Mă-sa-n târg fusese ieri și-a cumpărat
Mere; și Simina a luat trei mere
Să le ducă Linei. Și Lisandru-i cere,
Întâlnind-o-n stradă, mărul cel ținut
Pentru el! Ea-l dete însă necerut:
De pe piept cămașa vesel ea-și desface,
Singur el s-aleagă mărul care-i place.
- “Dar dacă iau două?î - “Bine, dacă vrei,
Îmi ajunge unulî! - “Dar dacă iau trei?
Și Simina râde: - “Mi le iei pe toate!
Dacă-ți place, ia-le!î - “Tu te superi, poate?
- “Nu, Lisandre; uite, aș fi vrut, așa,
Să dau Linei unul. Lasă, că-i voi da
Altă dată; Lina n-are doar să piară!
- “Dacă-i pentru asta, fac eu astă-seară
Să-ntâlnesc pe Lina, să-i dau mărul, vrei?
- “Eu ți le dau ție, nu i le dau ei.
- “Bine, îi dau mărul, spui că-i de la mine,
Și-așa mi-e mai dragă Lina decât tine.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
V
Ea stătea pe laiț sub cireș. Cu ea
A venit și Turcu. Liniștit ședea
Câinele de-alături și-și privea stăpâna.
Brațul stâng nălțându-l, ea-și aduse mâna
Până peste-obrajii rumeni și învolți,
Iar cu mâna dreaptă, apucând de colț
Mâneca ei stângă, își ștergea plânsoarea.
Se pornise vântul prin cireș, și floarea
A-nceput să ningă șișăind domol,
Și cădea pe pieptul și pe brațul gol
Al Siminii, stându-i albă-n poala rochii.
Două-trei flori poate au ajuns în ochii
Câinelui, și-n urmă câinele-a-nceput
Mârâind să miște capul. A tăcut
Câteva clipite și-a-nceput mai tare.
Fata, tresărită, se mira ce are
Câinele, și blândă ea l-a mulcomit.
N-auzea nimica. Vântul a clătit
Ramura pe care sta vro păsărică
Și dormea, și biata s-a zbătut de frică,
Și-acel zgomot dase cânelui prepus.
Ce-ntuneric! Fata s-a izbit în sus,
Și simțea că-i arde capul tot, ca focul,
Și de-amar năvalnic n-o mai ține locul.
“Prea sunt eu nebună!î Și pe când zicea
S-a nălțat cu totul, hotărât avea
Gândul să se ducă liniștit în casă.
Dar simțea o mână grea cum îi apasă
Pieptul și-o sugrumă, și o ține drept.
“Ce să fac în casă? Dar aici ce-aștept?
Și-i venea să țipe ca dintr-o pădure
Și-i venea să urle ca din foc, să-njure,
Și-i venea să plece, noaptea cum era,
La Lisandru-acasă. Ce e de-ar pleca?
L-ar găsi prin curte, l-ar găsi la cină,
L-ar ruga, spunându-i că el nu-i de vină
Și plângând i-ar zice: “Nu fi supărat,
Bate-mă, Lisandre, că nu faci păcat!
El e bun ca lumea, el le iartă toate,
El nu ține minte și-ar ierta-o poate!
Și cu-aceste gânduri ea s-a-mbărbătat -
Dar în clipa asta Turcu și-a nălțat
Capul, întorcându-l într-o parte țântă.
S-a mișcat și fata și-a rămas ca frântă
Și simțea că ochii-i ca de friguri ard.
Cine-i? Ce-i acolo? S-auzea la gard
Parcă-i om, ce vine. Se gândea Simina
Că de bună seamă iarăși e vecina
Tudora, că dânsa, după obicei,
Rupe din gard vreascuri, când nu-i gardul ei.
Dar pe vremea asta? Tocmai potrivită,
Pe când toată lumea doarme liniștită.
De-ar fi fost mai ziuă, fata s-ar fi dus
Drept la gard, și leicii furcă i-ar fi spus
Vorbe de ocară, numai trei cuvinte,
Că de mult tot fură gardul, ș-apoi minte
Dac-o-ntrebi, și jură când e la prilej
Că de-a pus ea mâna măcar pe-un gâtej
S-o găsească moartă mâine-n zori vecinii.
Ba a spus odată tatălui Siminii:
- “Ce te legi de mine? Hai, să vezi ce ard,
Iacă-mi sari cu vorba că eu fur din gard!
Vreai să-ți fac eu poate gardul nou? Ba bine;
Leagă-te de fată-ți, ce te legi de mine?
Ea-ți despoaie gardulî -
Și Simina sta
Locului, de spaimă nici nu cuteza
Să răsufle tare, ca să n-o audă
Tudora, și-a prins-o tremurul de ciudă,
Și simțea suindu-i sângele-n obraz.
“Slabă ești de înger!î Și-i era necaz
De slăbia de astăzi, ca de-o făcătură.
Câinele întruna mârâie din gură.
Ca să tacă, fata grabnic l-a adus,
I-a pus capu-n poală și pe ochi i-a pus
Mâinile, deodată a simțit că-i trece
Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece,
Și s-a strâns de spaimă toată lângă pom
A văzut cu ochii cum trecea un om
Prin grădină. Iată-l! Þine-n mâini zăbunul -
Parcă-s doi - e umbră! Nu, e numai unul.
Un tâlhar! Se duce spre fereastră drept.
Inima Siminei se zbătea în piept
Ca pe mal un păstrăv, și vro două clipe
Nu-i venea răsuflet. Și-i venea să țipe,
Se temea. Să tacă mai rău se temea.
Ar fi mers în casă, dar dac-o simțea
De pe pași tâlharul? S-ar grăbi să vie
Către ea, s-o bată. Doamne, cine știe
Ce om rău e dânsul, rău, că altfel cum?
Vrun fugit din ocnă, care-ți sare-n drum
Și te-omoară. Iată-l, s-a oprit d-odată
Și tiptil s-așează la fereastră, iată
El își ține-n mână pălăria, stând
Ca lipit de ziduri, și din când în când
Își ivește capul, numai câte-o clipă
Și pătrunde casa și s-ascunde-n pripă.
Uite-acum se duce și-acum stă lipit
La fereastra casei cea din răsărit,
Tot mai des privește, tot mai mult s-arată.
Parcă n-ar fi-n casă cel pe care-l cată.
Nu știu cum Simina nu se mai simțea,
Îi venea să creadă și tot nu credea,
Dar în urmă omul s-a întors odată
Drept, așa că fata îi văzu curată
Fața-n zarea lampei. Roșie s-a făcut
Și-i venea să râdă de ce s-a temut.
Și-ar fi râs cu hohot, dar cu mâna stângă
Și-a-nvelit obrajii și-a-nceput să plângă.
VI
Se zarea de lună. Câinele-a lătrat
La străin, dar vesel fuga el a dat
Ca să-i lingă mâna și să i se-arete
Prieten. Și-atunci glasul plângătoarei fete
Se-ncerca să cheme câinele napoi,
Numai ca s-audă hoțul, că sunt doi
În grădină. Vântul, gata să se culce,
Murmura o rugă doinitor de dulce.
VII
- “Nu ești supărată?î - “Nu, dar tu?
- “Nici eu!
Și mă ierți?î - “Lisandre, eu am fost de vină!
Răsărise luna, galbenă și plină,
Ca o fată blândă care-n chip duios
Vine sus din ceruri să ne-aducă jos
Liniștea și pacea zărilor albastre
Și cu dor să umple sufletele noastre.
Sub cireș iubiții mult timp au rămas.
Când din ușa tinzii s-auzi un glas
Mustrător, dar dulce: - “Unde ești, Simino?
Ne culcăm! Pe ușă pui zăvorul, vino!