Rădăcinile uscate ale asfințitului
mângâie aripi frânte de auroră
la eclipsa privirii tale,
când decojesc din ea un spin.
Þi-am strâns privirea între bătăile fluturilor,
ți-am mângâiat cuvintele cu focul meu
nestins și nebun până când…
vocea ta suavă mi-a rostit numele
iar eu ți-am zidit chipul între nostalgiile mele primăvăratice.
Þi-am ancorat emoțiile în geamătul surd
al amintirilor până când…
mi-a plâns fantasma nemuririi
Þi-am sorbit răsuflarea nascută
din alintări iluzorii până când…
sufletul mi-a secat izvorul din tine.
Născut din cenușă pentru a nu mă mai renaște,
mă înclin în otrava rară și pulsândă
unde îmi ancorez ultima speranță părăsita.
Nu îmi va lipsi acea aripă care erai tu
pentru că nu mai știu ce este zborul.
Te modelez cu privirea și nu îți recunosc chipul.
Tăcere, în miraju-ți oniric de imnuri selenare,
grăiește acealși cântec cu vioara tristă a nopții.