Îmi ațintesc ființa către vidul
În care cad crestări de aspre bice.
Tăcerea mea e gata să abdice
Și-n carnea tainei să-și scobească ridul.

Simt lângă frunte plesnet de alice.
Nici vechiul frate nu-mi întinde blidul,
Iar cel blajin doboară-ntruna zidul
Voind sub schele carnea să-mi despice.

Chiar cel curat s-a frământat să spună
Că-i nefiresc să pleci spre nesfârșit,
Dar cel ce-n cuget răbufniri adună

Chiar eu rămân, pândind desțelenit,
Neizbutind, sub patima nebună,
Și mă găsec pe mine, cel smerit.

17 ianuarie 2005