blând creierul poeziei tresaltă
grânele’i umede rănesc sângele strâns în globule ale indulgenței
ce se coc precum castanele în focul femeilor gravide
pe care înserarea le surprinde masturbându’se
și’ntorci uitarea către cimitire în care nu se plâng morții
ci viii sunt sădiți în pământ galben
în glastre de sticla descoperind sânii tari ai lebedelor
cu gâtul de un alb funebru
un doliu al căldurilor
vezi cum lucrurile se transformă în buchete de târfe virgine
iar mila sentimentelor vulgare
iți sfidează sexualitatea
un copac ascuns de vânturi în care atârnă
remușcări împăiate în loc de femei
și simți zeii lacomi din tine
atunci când pe’aceste femei absente
nu le mai doare ziua ci palma umedă a nopții
și câte femei nu vor simți
citind în crepusculul serilor
un falus străin printre gândurile lor
câte se vor întreba dacă ceea ce simți e adevarat
sau le va speria o umbră fără lumini
ca un lujer îndepărtat și’nflorit la marginea ființei
câinii cruzi ai cărnii le vor lătra flămânzi