Poetul


La ora zero a ființei sale, în aleasa
Clipă veșnică, unică,
de pe toate fronturile retras în sine
însuși,
mereu pe baricadele cele mai adânci,
grăind limba preafericitelor fără de
număr
iluminate lăuntrice dimensiuni,
cu privirile sale toate țintind un
punct,
punctele toate strângând într-un
punct,
Poetul singur leapădă podoabe și
umbre, lauri și spini
și întru tăceri, în dimineața
fără sfârșit,
prin ceață și ploi, prin valuri și
fum,
urmează poetul chemarea,
printre oseminte dâre de semințe
lăsând
în brazdele reavăn-negre –
ale noilor adevăruri blazon și puteri
viitoare,
Sub râuri de sudoare, fruntea
poetului
în soare de-amiază iradiază
în inima inimii –
izvor al nemuritoarelor cuvinte,
în matca limbii la nesfârșit
germinează,
tot mai înalte înfloriri spre cer
arcuind.