A fost odată un micuț băiat.
La joacă îi e gândul, în neștire.
Cum a căzut zăpada, a plecat
Cu sania în zbor, fără oprire.

A tot trecut prin țări, spre Răsărit.
Drumul părea o pulbere de stele.
Băiatul chiuia și a plutit
Tot mai departe și mai sus, spre ele.

Așa ajunge până-n Miazăzi.
Băiatul râde. E atât de bine,
Ca într-un vis. Curând va poposi
Și în Apus, prin văi cu ape line.

Mult timp s-a scurs, dar noaptea e prea lungă.
Se vede, în sfârșit, și-n Miazănoapte.
Ar vrea din nou acasă să ajungă.
Dispare râsul, vorbele sunt șoapte.

E prea departe. Sania tot zboară.
El „fără de oprire” îi ceruse.
A început să plângă prima oară
Și lacrima-n zăpadă se pierduse.

Dar sania se-oprește într-o zi.
E ruginită, parcă sângerează.
- Cât m-am jucat, acasă când voi fi ?
- Se-ntreabă puștiul nostru și oftează.

Răspuns nu are. E cuprins de jale,
Pe față-și pune mâna mai degrabă.
Avea o barbă lungă, albă, moale.
- Ce s-a-ntâmplat ? pe Crivăț îl întreabă.

- Cu sania ai mers de cânt te știu,
O viață-ntreagă. Să-nțelegi nu poți.
- Vreau să mă-ntorc, copil din nou să fiu,
Să-mi văd părinții, frații mei, pe toți !

De vânturi ajutat, curând porni.
I-a căutat pe-ai lui din casă-n casă.
Nu i-a găsit, dar a văzut copii.
Câte-un brăduț împodobit le lasă.

În sania ce încă o o iubește
Așează daruri, o încarcă bine.
Îl cheamă Moș Crăciun și-acum pornește
De sărbători s-ajungă și la tine.