- Verde que te quiero verde,
Verde viento. Verde ramas.
El barco sobre la mar
Y el caballo en la montanna -

Verde ce mi te-ndrăgesc,
Verde vânt. Ramuri verzi.
Luntrea pe mare
Și calul pe munte

(fragment din "Romanță somnambulă" de Federico Garcia Lorca)





*





Drag mi-a fost de când mă știu
roșu-aprins și stacojiu,
luntrea roșie pe unde,
calul roib suind la munte.

În pridvor stă visătoare
fata neagră, neagră floare,
păru-i roșu ca de sânge
ochii-n rouă parc-ar plânge.
Și în bucle, dulcea lună
i-a pirostrit o cunună
ca o pară de făclie,
dar ea n-o vede, n-o știe.

Numai roșu mi-a plăcut
Stele mari clipesc tăcut;
aburite, printre ele,
zorile-și desfac perdele.
Trece vântul prin gutui,
printre ramurile lui,
ca motanul se zburlește
muntele, și-n zare crește.

Cine vine, cine trece
prin vâltoarea nopții, rece?
Este neagra ce așteaptă
în pridvor, șuie și dreaptă,
că doar ea rămase trează
cu părul roșu, de sânge
și-n zorii zilei visează
la marea mare și plânge?

- "Măi cumetre, dac-ai vrea
dau roibul pe casa ta;
și pe șa și pe cuțit,
dă-mi o cergă de-nvălit!
Că viu, neică, de departe
călare, izbit de moarte."

- "Măi flăcău, eu nu mă plâng,
aș face cu tine târg,
dar nici eu nu mai sunt eu,
nici bordeiul nu-i al meu."

- "Cumetre, eu te.am rugat
unde vreau să mor în pat,
și dacă s-ar fi putut,
într-un pat nou așternut;

că-mi vezi rana spintecată
de la brâu la beregată!"

- "Văz că pe cămașa albă
ți-a-nflorit la gât o salbă
de trandafiri stacojii,
de mă mir cum te mai ții;

și sângele te-a încins
cu un brâu roșu aprins.
Dar nici eu nu mai sunt eu,
nici bordeiul nu-i al meu."

- "Lasă-mă, dar, să mă sui
măcar la tine-n gutui;
lasă-mă, până nu mor,
să-i urc verdele pridvor
până-n vârfu-ntins spre lună,
s-auz gârla cum răsună!"

Suiră cei doi cumetri
până sus pe prispa vetrii;
unul lasă-n urmă sânge,
altul lacrămi, fiindcă plânge.

Tremură în noapte, rar,
roșu-stins, un felinar,
și răsună-n zori mărunte
râul limpede, de munte.

Mi-a fost drag de când mă știu
roșu stins și roșu viu,
vinul tare, rubiniu,
vânt roșu, pom stacojiu.

Cei doi urcă-ntr-una, urcă,
și vântul le lasă-n gură,
printre pomi când se încurcă,
gust de izmă și arsură.

- "Unde ți-este neagra fată,
unde e codana ta?"

- "O, de când te tot așteaptă
și cât te-ar mai aștepta
din pridvorul ăsta verde,
lăcrămând că nu te vede!"

Peste oglinda fântânii
țiganca-și leagănă sânii,
sânii ei de trandafir,
părul roșu, de porfir.

Luna și-a zvârlit o rază
ca un ochi care-o veghează,
noaptea s-a lăsat stăpână
peste fata neagră, moartă,
pe mormântul din fântână.

Beți, jandarii bat la poartă.

Mi-a fost drag de când mă știu
roșu-aprins și stacojiu,
luntrea roșie pe unde,
calul roib suind la munte.