E noapte
și-mi pare
că cerul cel negru
cu albele-i stele
a ieșit din tipare...
Și-a coborât cu totul
pe pământ.

A alunecat prin vise
unindu-se cu ele
căzând
din înaltul lui loc,
printre noi,
cei ce credem
în sorii lui cu noroc.

Și-a aprins făcliile
pe dealuri,
pe drumuri,
dincolo de privirile noastre
profane.
Și-a găsit alte maluri
sălbaticul cer...

Și-n luminile lui
mi-am ghicit drumul
prin lume.
Norocul...Blestemul...
Și alte
câteva nume...

Ca "tu", ca "eu"...
Ce sunt aceste cuvinte
pagâne?
Când am putea
să ne spunem pe nume?

Dar este prea târziu,
lumină fără noapte...
Atât mi-ai mai rămas...
Ca o șoaptă...
Înainte de moarte...

Ca un nume de stea...
În jocul nopții albastre
cu ea...