agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-02-06 | | Înscris în bibliotecă de Vasile Munteanu
Prolog
Visând tolănit pe creierul moale, vi-i gândul precum un lacheu dolofan pe-o slinoasă sofa; cu petecu-n sângele inimii mele plesnindu-l, sarcastic, obraznic, în râs îl voi lua până m-oi sătura. În sufletul meu bătrânețea loc n-are, giugiuleala senilă nu-și află altoi. Învăluie lumea vocea mea tunătoare, frumusețea-mi în floare – de ani două’ș doi. Ce-mi tot umblați cu leșinături! Ce-i dați voi dragostei, din lăute, lături! Ce-i gâdilă dragostei – mocofanul – timpanul! De v-ați da peste cap, eu știu tumbe mai grele, buzele voastre nu-s la fel cu-ale mele. Vino să-nveți, din saloanele tale, vino, gingașă poezie slujbașă, din liga îngerilor, cu vestmântul tău moale, tu, ce te molfăi cu buze uscate, ca bucătăreasa prin cărți de bucate. Pot, de vreți, să m-arăt de cărnuri turbat, nuanțat pot să fiu, ca și cerul, pe gust la cuconi, pot să fiu dulcineu nu bărbat, și nu eu, ci un ireproșabil nor cu pantaloni! Nu cred într-o Nisă de carnaval! Paiațe v-arăt, jucându-le sforile – bărbați mai stătuți ca un colț de spital, și femei mai uzate ca zicătorile. 1. Credeți cumva că vorbește-n delir fantezia? Astea-n Odesa s-au petrecut și s-or mai petrece... - “Vin la patru”, spuse Maria. Și e opt. Nouă. Zece. Seara posacă din fereastră-a fugit. Decembrie. Noaptea sinistră-i de pază. Candelabrele, dintr-un tavan gârbovit, Hohotesc și nechează. Nici nu mai sunt de recunoscut: un vlăjgan, găligan care geme pierdut... Ce vrea O hănănaie ca aia? Multe vrea hănănaia! Că ești bronzat ce-ar mai conta!, și că nu-ți vibra inima nici cât o bardă... Noaptea-i acum vibrația ta și-n ceva feminin și molatic ar vrea să se piardă. Eu, găliganul, stau la fereastră încovoiat, topesc geamul cu fruntea fierbinte pe geam. Am dragostea ei sau n-o am? Va fi dragostea mare – Sau un fleac, de-aruncat? C-un asemenea trup, gânduri vane: și-o dragoste mică e bine să ai, o drăgosteluță încai... Nu-i plac claxoanele de camioane. Îi plac clopoțeii la tramvaiele cu cai. Și iarăși în fața pistruiată a ploii - în geamul de picuri tărcat – vârându-mi fața de păgubaș, aștept, împroșcat de tunetul fluxului vast din oraș. Miezul nopții – cuțit – din urmă, tiptil, iscusit, a lovit! Și ceasu-al doisprezecelea, departe, bufni, ca pe-un butuc un condamnat la moarte. Ploaia cu șuier să intre încearcă, crispată de groază la geam – și urlă himerele parcă pe Notre Dame. Ce, blestemato, nu ți-e de-ajuns? Un strigăt îmi sfâșie buzele. Fierb. Și ca un bolnav, de pe pat, pe ascuns, sare un nerv. Abia s-a mișcat, șovăielnic balans, apoi, agitat, și-n curând alergând, și după el alții la rând, țopăie-n dans înverșunat. Tencuielile-mi cad, petic cu petic. Ia-le și cară-le! Nervii, mari, mici, saltă frenetic dansul bezmetic, până când li se moaie picioarele! Emulsie grea, de nămol, e noapte-n odaie. Privirile-n ea mi se-neacă, greoaie. Deodată, hotelul își iese din minți, clanțele-i clănțăne ca niște dinți. Tu. Ai intrat. Cum s-ar face de zi. Frapantă ca un “poftim, în sfârșit!” Mănuși de-antilopă fremătându-ți: - “Tu știi... mi-ai spus, mă mărit!” - Mărită-te, zic, Nu-i nimic…” Nu mârâi ca ursul. Nu par întristat. Sunt calm cum e pulsul la un răposat. Așa îmi spuneai - mai ții minte? – “Jack London, amor, pasiune…” Ei da, dar eu știam una: “Băiete, ațin’te!... Că, fiind o Giocondă mata, Gioconda se poate fura.” Și furată mi-ai fost… Și ies iar să mă joc, luminându-ți curbura sprâncenelor la al dragostei foc, în casa prădată de nenoroc trăind, haimana fără rost! Mă ații, ți-e ușor: la tine-s mai puține smaraldele smintelii, decât copeicile la un cerșetor... Că Pompeiu-a pierit sub Vezuviu-ațâțat, ai uitat? Ei! Voi, domni, amatori de amor, de sacrilegii, de-a crimelor larmă, văzut-ați ceva mai îngrozitor decât fața mea când e calmă? Simt că nimic nu înseamnă-acest “eu”. Cineva dinlăuntru mi s-a smuls, a fost greu. Alo, mama? Fiul dumitale e suav de bolnav! I-a luat inima foc. Mamă, nu-s glume. Spune surorilor, Liudei și Oliei, că-i grav, că nu-i grav, dar el nu mai are ce face pe lume. La lume se-ntoarce cu spatele: cuvintele lui sunt scuipate din gură și azvârlite ca prostituatele dintr-un bordel în flăcări și zgură. Dacă adulmeci – miroase-a prăjeală! Sunt chemate în grabă căști sclipitoare. Vin pompierii cu cizmele bocănitoare, dar arde o inimă! Nu se intră năvală. Sunt singur, cu ochii în lacrimi, holbați – cât butoaiele-or fi! Mă sprijin pe coaste, mă ridic, în sfârșit: Voi sări! Voi sări! Voi sări! Voi sări! Dar din inima-n flăcări nu-i chip de sărit! Pe-o deschizătură arzândă, pe gură, un sărut se ivește carbonizat, căzând în gol, aruncându-se-n drum. Te cheamă, mamă! Biserica arde, stranele-s scrum. Din țeastă cuvinte și numere ies, figurine, ca palizi copii din ruine. Spaima – fumegând, înălțată, vrea de bolți să se-apuce ca dintr-o “Lusitanie” torpilată niște brațe năuce. În căminele lor oamenii tremură-amar sub incendiul cu sute de ochi de lumină. O, tu, ultim strigăt – măcar despre faptul că ard, prin secoli suspină! 2. Slăviți-mă! Cu mine pe cei mari nu-i măsor. Peste tot ce-am făcut “nihil” pun. Nimic și nicicând. Nu-i citesc. La ce bun? Cărțile? Ce sunt cărțile lor? Despre cărți eu așa credeam mai nainte: un poet doar deschide gurița inspirat heruvim, și deodată pornesc dintr-însul cuvinte – poftim! Dar nu, înainte de-a-ncepe-o cântare, ei caută, umblă, ba fac bătături de cât trebui’ să umble, până când din nămolul inimii-apare peștele timp licărind între umbre. În timp ce fierb și scârție rime și privighetori și iubiri în zeamă de lună, strada e-o limbă crispată-n întunecime – nu poate să strige, să spună. Umflându-ne-n pene trufașe, turnuri Babel înălțăm în orașe: dar timpul mereu le doboară, și-amestecă graiuri și fostele-orașe le ară... Strada-n tăcere cu chin se-ndopa, un țeapăn gâtlej unde strigătul zace: de-a curmezișu-i, bleojdite, rămaseră-așa trăsuri costelive, taxiuri bondoace. I-au ros, pașii, pieptul. Mai rea decât oftica le-a fost viermuiala. Orașul o-nlănțuie cu-al beznelor vrej. Și totuși! Când strada în piață și-a strigat îmbulzeala ce-i sta în gâtlej, m-am gândit: e pedeapsa din urmă, e Dumnezeu, jefuitul, fără-ndoială! Dar strada un răcnet o scurmă: - “Haleală!” Spre-alde Krupp și-alți Kruppșori se încruntă orașul zburlindu-și sprâncenele-amenințătoare; din gură - cuvintele-s moarte – cadavre se scot; numai două trăiesc și se-ngrașă, îmi pare: unul „canalie”, altul „borhot”. Poeții-o iau razna când strada le iese nainte și plâng cu sughițuri, cu părul măciucă: „Cum poți să mai cânți cu-aste două cuvinte despre amor, despre-o floare de rouă, despre-o duducă?” După poeți vin miile-n goană: învățăcei și prostituate și antreprenori... Opriți-vă! Domnilor! Nu cereți pomană! Nu fiți cerșetori! Noi, cei robuști, cu pasul de-un stânjen, cicloane, să nu-i ascultăm: să-i sfâșiem pe-acești ghiftuiți gratuiți alipindu-se ghem la fiece pat de două persoane. Să-i rugăm să ne-ajute, cu cuțitul la os, să le cerem oratorii și imnuri? Lor, oare? Vom scrie noi înșine-acest imn tumultos din fabrici și laboratoare. Ducă-se Faust în feerii de rachete pe parchetul ceresc cu mefisto-așadar! Eu știu, pentru mine, decât cuiul din ghete fantezia lui Goethe nu-i mai groaznic coșmar! Eu, gură de aur, ce vestesc viață nouă, celebrându-vă trupul, dând inimii stele - adevăr vă zic vouă – un mugur de viață mai scump mi-e decât zămislirile mele. Ascultați de profetul agitator, Zaratustra ce tună din buzeele-obuze! Noi, chipuri-cearșafuri de sărman dormitor, cu buze-atârnând candelabre-meduze, noi, ocnașii orașului – leprozie-nchisoare, unde lepra de aur și noroi ulcerează, suntem mai puri ca azurul Veneției care de mări e scăldat și de-a sorilor rază! Doi bani nu contează la mine cuvintele, că nu-s oameni ca noi, cu vărsat de funingeni, în Ovidiu,-n Homer... eu știu că și soarele le-ar întuneca zăcămintele sufletului nostru aurifer. Nu-n rugi e nădejdea, ci-n mușchi și în vine. De dania timpului nu mi-i! Oricare din noi în mâna lui ține curelele de transmisiune-ale lumii! Golgote de auditorii-am urcat la Petrograd, Moscova, Odesa și Kiev... la fel, mulți – osândindu-mă – mulți au strigat: - “Răstigniți-l, Răstigniți-l pre el!” Dar mie voi, oameni, oricât m-a durut, dragi mi-ați rămas peste toate, așa cum, mut, câinele linge mâna care-l bate. Generației voastre de batjocură-i sunt, anecdotă scabroasă, ce distrează bipede, dar eu văd peste munți și prin vremi străbătând pe acela ce nimeni nu-l vede. De-acolo unde priviri boante n-or trece, flămânzi, săltând capul peste ruini, purtând revoluția-coroană de spini, te-apropii, tu, an șaisprezece. Eu îi sunt precursorul hulit; mă aflați peste tot, la durere, la greu; pe fiece strop de lacrimă, eu m-am răstignit. Nimic nu se poate ierta. Am ars ale inimii duioase consilii. Iar asta se cucerește, ei da! mai greu decât mii de Bastilii. Și când cu vestiri-răzvrătiri care ard, în întâmpinare ieși-veți mântuitorului vostru în larg, sufletul meu - pânză-ntinsă-n catarg – sângerând mi-l voi smulge să vă fie stindard. 3. De ce, legănați pe-un fundal de lumină voioasă cogeamite pumni? De unde-acest lucru? Perdele de groază pe creștet mi-apasă un gând: balamucul. Dar – ca în naufragiul unui cuirasat, când oamenii-n spasmuri de moarte prin luminator se aruncă buluc, prin singuru-i ochi, și-acela crăpat, se strecoară Burliuk. Cu pleoape de sânge lăcrimând a rămas, proptit pe călcâie se ține; și, ciudat de duios pentr-un om gras, zise: - “Bine!” E bine când galbena-ți bluză e veselă, râde și-acoperă inima spre-a nu fi trecută-n revistă! E bine, când știi că te-așteaptă un gâde, să strigi: - “Beți cacaua Van Houten!” Secundă bengală, sonoră și pură, cu nimic n-aș schimba-o, nu-i nimic mai de soi... Dar a lui Severianin buhăită figură ca un păhărel de lichior – cu picior – se-alungește din fumul țigării de foi. Poet să te chemi, de ce-ai cutezat, dumneata, pitpalac al muzei moderne? Astăzi, când noi avem de boxat atâtea țeste! Frământat doar de un gând ești mata: de “grația jocului”... Zău!? Te uită la mine cum mă distrez, eu – proxenetul de mahala, trișor sau mai rău! Dintre voi, cofleciții de dragoste-n sec, plângăreții, prin secoli, la nesfârșit, eu plec – punându-mi soarele ca pe-un monoclu la ochiul zgâit. În găteli fabuloase voi străbate pământul, să plac și să ard, alt nimic, evident, după mine purtându-l pe Napoleon, ca pe-un mops, în lănțic. Pământul, în față-mi, se va oferi ca o femeie-nsetată, culcată cu cărnurile în agitație; și toate lucrurile-nsuflețite, deodată, din buzele lor vor țâțâi cu-admirație. Dar iată vântoase și nori pe cer ridicară-o furtună barbară, de parcă muncitori albi se-mprăștie-n zori și cerului grevă-i declară. Sălbatece tunete prin nori vin de-a dura din nări uriașe răsuflând până pier, iar bolta se strâmbă, parcă-i figura lui Bismarck, cancelarul de fier. În poalele norilor încurcat, cineva întinse mâinile spre cafenea, cu feminitate, cu zâmbetul bun – caldă, gingașă femeia părea și totodată afet de tun. Veți zice că soarele vine cumva drăgăstos, de obraji cafeneaua s-o muște? Ba vine din nou Galliffet care vrea pe răzvrătiți să-i împuște! Hei, șomeri, moartea vrea să v-agațe! luați bombă, cuțite sau piatră, iar dacă vreunul e fără de brațe cu fruntea lovind să se bată! Veniți, flămânzeilor, nădușeli umilite, înăcriți de-atâția purici și sărăcie! Veniți, ca zilele-n sânge vopsite sărbători să ne fie! Să-și amintească lumea de rana ce i-or cresta-o cuțite, topoare, lumea, grăsana, din care Rotschild și-a făcut țiitoare! Pentru ca steaguri să se zbată mai tare, la sărbătorile noastre curate ridicați, cât sunt stâlpii de felinare, trupurile însângerate! I-am rugat, i-am tăiat, le-am spus vorbe de-ocară, am pândit câte unul să-i vâr colții în coaste. Pe cer – Marseilleză de pară – tresare, se stinge-a amurgului oaste. Te dezlănțuie, tu, nebunie, nimic rău nu va fi! Vină și noaptea să ne-mbuce oleacă, să ne-nghită apoi acătării... Vedeți că nu-i cerul, e Iuda aici, cu pumnu-i de stele, arginți ai trădării! Noaptea a venit. Ca Mamai, la chef, instalându-și șezutul peste oraș. Ne vinde-ntunericul ei uriaș, ca denunțătorul Azef. Zgribulit, prin cârciumi m-afund, stropesc cu vin sufletul și fața de masă; dintr-un colț mă fixează cu ochiu-i rotund Maica-Domnului, privire adânc-dureroasă. Șablon mâzgălit, la ce-ai da lumină babei din cârciumă când s-a-mbătat? Golgoteanul în față scuipat va fi pururi de vină Barabbas e cel preferat! Poate că eu, omul de jos, nu-s ceva nou, la un loc cu cei răi. Dar poate sunt cel mai frumos dintre toți fiii tăi. Pe muceziții în bucurii, o moarte repede fă să-i destrame, să crească cei ce sunt azi copii, s-ajungă tați, mame, iar nou-născuții ca magii să aibă ani lungi, să vrea să cunoască pământuri și stele; ei, cei de-atunci, boteza-vor pe prunci cu titlurile poeziilor mele. Eu, ce mașinile Angliei cânt, poate – aici pe pământ – în Evanghelia cea mai de rând, al treisprezecelea-apostol eu sunt. Când glasul îmi bubuie obscen și ateu – poate că tocmai odrasla ta în ore de zi și de noapte, mereu, Iisus poate-adulmecă în sufletul meu parfumul florilor de nu-mă-uita. 4. Maria! Maria! Maria! Dă-mi drumu-năuntru, Maria! Doar nu pot rămâne pe străzi! Nu vrei? Ce aștepți? – Vrei gropi în obraji să se-adune, să vin consumat și sfârșit când, neputincios, fonfăit, îți voi spune că sunt “uimitor de cinstit”? Maria, iubită, spinarea mi-arată de pe-acum gârbovită. Cu patru etaje de guși, cu ochii duși, spălăciți, bulbucați – așa am s-arăt la ani patruzeci, de frecuș, de dureri, și oamenii-or râde că ochii-mi mai văd, că dinții-mi mai cată ca pe-o chiflă uscată, mângâierea de ieri. Jeluindu-și trotuarele, cu băltoace mărunte ploaia linge al străzii cadavru pavat, iar cu genele - da! – cu genele lor de țurțuri cărunte, în lacrimi, burlanele - da! – ochii-n jos și-au lăsat. Lucesc de grăsime, întinși pe-ndelete, pe perna trăsurii cochete, atleți dolofani plesnind pe de-a-ntregul; le curge, râu tulbure, osânza ca jegul – amestec de jimble, mixturi de cotlete. Maria! La ei în ureche vreo șoaptă-ai lăsat?... Cerșește o pasăre cu cântecul ei, cu glasu-i sonor și flămând – iar eu sunt un om, om de rând, de ftizica noapte expectorat. Pe-un astfel de om, Maria, îl vrei? Dă-mi drumu-năuntru, Maria! Cu degete-n friguri voi strânge de gât soneria! Maria! Pe străzi văd islazuri barbare. Îmbulzeala mă strânge de gât, vânătăi mi-a făcut. Deschide! Mă doare! Uite, în ochi, pălăriile doamnelor mi-au înfipt ace neîndurătoare. A deschis... O, copilă! Că-mi mai zac pe grumaz femeile toate, cu pântece umede, tu te sperii, te miri? Spun pe față că-n viață am dus în spinare mari iubiri nentinate – mici, murdare iubiri. Nu-ți fie teamă, eu singur îți spun – chipuri mii drăgălașe lângă mine se bagă - îndrăgostitele de Maiakovski!... – dar astea-s o dinastie întreagă tronând pe inima unui nebun. Vino, Maria! Lasă-te pradă fiorului rar, dă-mi gura și farmecu-i care-o răsfață: niciodată să trăiesc n-apucai până-n mai, cam ajuns, cum trăit-am în viață, al o sutălea-aprilie doar. Maria! Să stea Severianin s-acopere filele trișând la sonete extaz, dar eu sunt din carne, din oase și vlagă – eu trupul ți-l cer cum creștinii se roagă: “pâinea cea de toate zilele dă-ne-o nouă azi”. Maria! Numele tău pronunțându-l, mă tem ca poetul temător c-ar uita un cuvânt care-n chin s-a născut nopți de-a rândul. Voi păzi, voi iubi trupul tău, așa cum soldatul - schilod, inutil, de pripas – își păzește piciorul rămas. Vrei Maria? Nu vrei! A-ha! deci, iar nențeles, inima mea mi-o voi târî-o trist, pădureț, ca un dulău lacrimogen care-și târăște laba-n coteț călcată de tren. Sângele inimii-ntipărește în drum pe tunicile albe-ale colbului, vesele flori. Ca o Irodiadă acum în jurul capului Botezătorului, soarele-n jurul pământului va dansa de o mie de ori. Când, cu anii poveri, pentru mine va fi dansul mai greu, de sânge-or să fie potecile pline către casa tatălui meu. Voi ieși-nnoroiat (din câte șanțuri am înnoptat) și-alături de dânsul așezându-mă eu, cu-o plecăciune la ureche voi spune: „Ascultă-mă, domnule dumnezeu! Muindu-ți întruna privirea blajină în norii matale de gelatină, plictiseli nu te-ncearcă defel? Þi-aș instala în pomul cunoașterii o boltă senină drept carusel! Mai omniprezent să fii tu, ți-aș pune-n dulapuri vinuri alese că și sfântul Petru-ar dansa ki-ka-pu pe mese. Eve iarăși să ai ți-aș aduce în rai, chiar noaptea asta ți-aș aduce – firește dacă voia ta poruncește – fetele de pe bulevarde și chei... Vrei? Nu vrei, pletosule? Dai din cap că-i de rău? Te-ncrunți din sprâncene de zor? Ãsta cu aripi, din spatele tău, crezi tu că știe ce-i aia amor? Am fost și eu înger, cu-aripi poleite, o zăhărică de cofetărie; azi nu mai arunc la iepe-n copite vasul de Sevres, tortura mea vie. Le-ai dat mâini tuturor, ești divin, cap le-ai dat la mamuți și la sluți, dar de ce nu făcuși ca făr-atâta chin să săruți, să săruți, să săruți!?” L-am crezut ditai atotputernic pe-un semidoct mic și strâmb. Eu, uite, în locul oricărui sfetnic custura mi-o scot din carâmb. Ștrengari zburători! Ghemuiți-vă-n rai! Nici puful din voi să rămâie! Sac de puf și tămâie, te tai Până-n Alaska să miroși a tămâie! Lăsați-mă! Mint sau am poate dreptate, calm să mai fiu nu mi-e ușor. Iată – stelele decapitate, iată cerul, un abator. Cerule! Scoate pălăria ta veche! Vin eu! ... Nu se aude nimic. Nici o silabă. Iar universul doarme pe-o labă cu căpușele stelelor în imensa-i ureche. 1914-1915 (traducere: Cicerone Theodorescu) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate