Nu-mi place iarna.
Deloc.
E frig și urât și mort
și decolorat.
Dar când ninge mult,
și e searã, și mã uit pe geam
nu-mi atinge nimeni afara mea.
Și atunci privind
e realitatea cãlduțã și confortabilã
de interior, când vezi
cã nimeni nu-ți poate
ajunge în cuib
fiindcã-i zãpadã multã
și groasã și uniformã și nepãtatã,
iar copacii sunt umbre proiectate,
înecate în praf alb,
teleportate de pe o planetã ciudatã
și diferitã, nu neapãrat întunecatã și pustie.
Când vezi cã nici nu trece nimeni,
nimic nu mișcã
(zãpada și iluzia se așeazã dupã
ce viscolul se liniștește,
dupã ce agitația continuã,
specificã lumii noastre îngheațã)
atunci chiar știi cã e un vis.
Te uiți afarã pe geam și e doar
poteca ta irealã, nepãtatã, albã
de vise așteptând sã fie scrise.
Și propriul tãu vis
te poartã prin aerul imparțial,
liniștit și imaculat de alb, pur și rece
cãtre un loc fãrã gânduri…
Iarna mea se întâmplã
o datã sau de douã ori pe iarnã.
Dupã ninsoare multã
și dupã ce viscolul merge
sã se culce în cuibul lui.
Atunci sunt în culcușul meu cald,
(viscolul e o pasãre mare, moartã și albã,
cu aripi tari și ude, și are cuib
pe cand eu sunt fiarã și am culcuș)
mã uit pe geam și-mi vãd
o altã lume, de vise,
și nimeni nu poate ajunge
la mine prin pustiul neumblat.
Fiindcã atunci e doar iarna mea.

10 septembrie 2003