cînd mă uit în oglindă am impresia
că cineva care stă în fața mea face același lucru trec
cu mîna prin păr el nimic stă așa nemișcat și mă
privește clipesc intenționat din ochi mișc buzele dau
din urechi el stă și mă urmărește cu un calm ireal
în ochi îi vorbesc despre mine îi povestesc despre viața
mea despre moartea mea îl apuc de nas de urechi
îl trag de păr el – nici o reacție atunci eu cad în genunchi și
plîng el mă mai privește cîteva clipe apoi pleacă
aruncîndu-mi peste umăr „ah băiete, plîngi, de parcă ai fi
unicul care nu se mai poate recunoaște (ieșind) încetează!”