în marginea orașului
unde moartea își șterge amprenta
cu mizeria umană
am rătăcit prin alb un suflet
ajuns în inima ei
am încercat să o respir
să îi pun lacăt în plămân
apoi s-o scuip într-un apus
pe jumătatea fără cer a lumii
în casa inchizitorului
desemnat să pună sigilii pe cuvânt

condamnat la tăcere
într-un colț pictat cu gratii
păzeam timpul trecut prin laț
ca o strângere de gheară
în adăpostul inimii

zorii își adună fălcile ruginite
în brațul justiției
se vor unge cu sânge
și mă vor duce în moarte
spre cerul câinesc
același câine
fără stăpân