mi se cade în cuvânt întreaga viață
ce rost ar mai avea să povestesc –
eu sunt!
stafia lunecând pe balustradă
în prelungirea gândului din gând

se va crăpa sub limba mea o treaptă
silabele
îmi vor păși în gol
de veți avea curajul să priviți
sub scară
ați culcușit în voi un visător

lingeți-i bătăturile de sare
va ninge tuturor în poală molii reci
puneți-i lumii lacătul la beci
nu-i mai plătiți de două ori chiria

vor îmbătrâni clanțele și ulucile
ziduri oarbe de ciment
vor turna
la fiecare intersecție puțul american
va fora
până va cădea în propria-i sete