în sufletul meu s-au adunat cirezi de elefanți
și greutatea lui mă apasă când ochii mi-i aplec
la rugăciune. e prea multă iarbă. e prea mult muget
să mai pot unge ugerul de fată mare. când voi fi pregătit
liniștea o să vă anunțe că am devenit bărbat

ticăitul orelor pare la fel de absurd
ca și gândul că frânturi de oase
ale meduzelor îmi răcoresc chipul

ce culori mai au frunzele când fuge femeia
prin dormitorul plin de colb?
plămânii făcuți semn de carte sunt parcă un mausoleu
prin care trec toți îngerii cu crize pământene.
doar o icoană ne mai cere rugăciunea

dacă aș purta cu mine umbra ta prezență
meduzele ar coborî din nou în mare
iar chipul meu ar fi borcanul tău de gânduri